Vă invit să vă alăturaţi grupului Facebook Mişcarea DACIA, ce-şi propune un alt fel de a face politică!Citiţi partea introductivă şi proiectul de Program, iar dacă vă place, veniţi cu noi !
O puteţi face clicând alături imaginea, sau acest link
Valeriu Popa – Sfaturi
Am selecţionat mai jos, câteva SFATURI ale celebrului senzitiv Valeriu Popa, care au mare legătură cu Principiile şi Obiectivele „Mişcării Dacia” :
Frica micşorează diametrul vaselor de sânge, ca urmare a unei vărsări excesive de adrenalină în sânge. Acest fapt duce la o subalimentare a tuturor organelor, ceea ce cauzeză boli, cum ar fi boala coronariană (ischemia), hepatita, impotenţa şi frigiditatea sexuală, boli de piele, nevroze şi psihoze.
Când cineva te jigneşte, nu te răzbuna pe el, nu-l urî şi nu te supăra pe el. În măsura în care reuşim să-l iertăm, în aceeaşi măsură sunt posibile schimbări interioare de profunzime în noi înşine şi în cel ce ne-a jignit.
Se cuvine să iertăm nu numai în gând, ci şi cu sufletul. Cel mai mult ne leagă de trecut supărările neiertate.
Iertând un om care ne-a jignit sau ne-a supărat, ne putem vindeca de o boală gravă. Roagă-te în permanenţă ca toţi cei din jurul tău să fie fericiţi, sănătoşi şi întreaga lume să fie binecuvântată. Această rugăciune va iradia atât de multă iubire către întreaga lume, încât iubirea se va întoarce la tine din belşug.
Cum dăruieşti, aşa primeşti. Răzbunându-te, te faci egal cu adversarul. Iertându-l, te arăţi superior. Să alegi calea iertării, pentru că numai ea desface rana încleştată în timp.
Nu căutaţi plată, nici laudă şi nicio răsplată, orice aţi face. Săvârşind ceva bun, noi pretindem imediat recompensă. Aceste dorinţe aduc ca rezultat suferinţa. Cu cât veţi intensifica dorinţele omeneşti, cu atât va creşte nivelul de agresivitate şi se va întări programul de autodistrugere.
Când eşti mânios, mânia devine stăpâna ta, te acaparează complet. În această stare, vei face lucruri pe care mai târziu le vei regreta.
Să nu vorbiţi despre nenorocirile trăite pentru că prelungiţi durata lor. Când vorbiţi despre problemele şi emoţiile dvs., să nu căutaţi milă sau compătimiri.
Dacă aveţi o mare supărare sau tristeţe, încercaţi să nu aduceţi sentimentele acasă. Ieşiţi în stradă – cu deosebire în locurile înverzite – şi plimbaţi-vă. Nu faceţi din casa dvs. o groapă de gunoi energetic.
Mâncatul este un serviciu divin şi ca atare, nu trebuie să se desfăşoare într-o atmosferă apăsătoare. Cea mai bună măncare, cel mai sănătos meniu natural se transformă în otravă în corpul dvs. dacă atmosfera în care gătiţi şi măncaţi este tensionată.
Munca nu trebuie să ne omoare, ci să ne dezvolte. Înseamnă că supraîncărcările nu trebuie să fie permanente şi în fiecare ocupaţie să găsim plăcerea. Dacă nu există plăcere, orice activitate se poate transforma într-o suprasolicitare şi va dăuna sănătăţii.
Dacă un om fură şi înşeală pe alţii o viaţă întreagă, el va fi pedepsit să suporte şi pagubele pe care le-a făcut altora. În concluzie,cel care a făcut bine va recolta binele, iar cel care a făcut un rău va recolta răul.
Dacă omul se ataşează sufleteşte de: hrană, plăceri sexuale, casă, avere, bani etc., sufletul lui este cuprins de lăcomie, de ură şi frustare. În această situaţie el trebuie să piardă toate bunurile pentru a-şi purifica sufletul. Omul ştie foarte bine că nu va lua nimic cu sine în mormânt. Cu cât suntem mai ataşaţi de „material”, cu atât mai greu suportăm schimbările vremurilor şi suntem mai bolnăvicioşi.
Când căsătoria este bazată numai pe sentimente sexuale, ea nu poate fi îndelungată. Când sentimentele slăbesc intervine înşelarea, iar căsnicia se destramă.
Familiile care sunt întemeiate în primul rând pe prietenie şi respect sunt fericite şi durează mult. Un soţ trebuie să evite să o transforme pe soţie într-o copie fidelă a sa. Fiecare om are personalitatea lui proprie şi astfel de tentative sunt împotriva firii, ducând în timp la destrămarea cuplului. Nu-l consideraţi pe celălalt ca fiind un obiect destinat să vă servească, ci ca pe o fiinţă divină, cu individualitate şi cerinţe proprii.
Violenţa în famile vine din nevoia de a-l controla şi domina pe celălalt. Fiecare încearcă astfel să aibă controlul şi să rămână deasupra întregii situaţii. Cînd controlezi o altă fiinţă îi iei energia, îţi faci plinul pe socoteala altuia. Astfel devii vampir energetic. Ori de cîte ori cădem în acest prost obicei, ne deconectăm de la Sursă şi intrăm în suferinţă.
Dragostea are o mare putere de vindecare fizică, mentală, emoţională şi spirituală. Plăcerea de a bârfi, minţi şi răni alţi oameni, provoacă efecte karmice devastatoare pentru sufletul păcătos.
Adevărata cauză a narcomaniei şi alcoolismului este un nivel scăzut de iubire. Aceasta apare din cauza unor puternice frustări, a reprimării dragostei faţă de oameni. Omul trebuie să înceteze să mai poarte supărare pe lumea din jur si să intre în armonie cu ea.
Gândirea noastră dispune de cea mai puternică forţă creatoare din întregul univers. Gândul este cel care aduce pacea şi liniştea în sufletul nostru. Gândul este cel care atrage binele sau răul în existenţa noastră. Toate gândurile rele emise, plutesc în aer ca nişte mine ameninţătoare pentru a lovi şi pe cel ce le-a produs. O gândire sau o acţiune negativă este resimţită dureros de mii de organisme. De aceea există o lege a naturii şi a ştiinţei, conform căreia răul pricinuit altora ne face rău şi nouă înşine.
De aceea, străduinţa de a ierta duşmanii şi de a îndrepta spre ei numai gânduri de pace şi iubire constituie un act protector pentru noi.
Potrivit legii bumerangului, tot ceea ce emitem în atmosferă, din punct de vedere vibratoriu (gânduri, vorbe, dorinţe, fapte, sentimente etc.), se întoarce la noi, producănd efecte perturbatoare în câmpul nostru energetic. De aceea nimeni nu poate face rău altuia, fără să plătească. De aceea, oricând aveţi gânduri negative despre o persoană, să vă rugaţi în permanenţă pentru sănătatea ei. Când ne gândim la cineva, se creează instantaneu o punte energetică între noi şi omul la care ne gândim. De aceea, orice gând rău reprezintă un atac energetic care aduce un prejudiciu omului respectiv. Astfel, ne atacăm şi ne omorâm unul pe altul în mod inconştient, de multe ori fără să ne dăm seama de acest lucru.
Supărarea este una din cele mai răspândite încălcări ale legilor universului, care poate determina diferite neplăceri în viaţa, atât a celui pe care te superi, cât şi în propria ta viaţă. Supărarea copilului pe părinţii săi, a părinţilor pe copii creează ruperea şi deformarea celor mai fine structuri energetice, cu consecinţe din cele mai grave.
Sub nici un motiv să nu spui unui copil: eşti leneş, nu eşti bun de nimic, eşti prost etc. fiindcă aceasta creează în el cusurul ce i se reproşează. Mama care spune copilului: ‘Uite, dacă ai să fii cuminte, dacă ai să înveţi bine, îţi cumpăr cutare lucru’ face din copilul său un sclav al cărui stăpân va fi lucrul promis.
Dacă copilul este ocrotit în permanenţă, el se va deprinde a nu se mai păzi singur şi în acest mod îşi va pregăti primejdii în
viitor. Mamele care se sacrifică până la umilinţă pentru binele copiilor lor sfârşesc într-o mare amărăciune. La fel şi copiii de a căror naştere părinţii nu s-au bucurat, sunt profund nenorociţi, întrucât trăiesc într-un chin spiritual.
Copiii trataţi cu asprime nu devin buni. Ei vor vedea în părinţii lor adevăraţi duşmani, cănd aceştia întrebuinţează continuu pedepse şi ameninţări.
Să mulţumeşti părinţilor pentru ceea ce eşti tu astăzi, iar copiii tăi îţi vor mulţumi pentru ceea ce vor fi ei mâine.
Egoismul şi Cruzimea închid canalele energetice şi omul respectiv nu mai primeşte energia necesară întreţinerii vieţii. În această situaţie el este nevoit să ia energia de la alţi oameni, devenind vampir energetic. Acest lucru distruge sistemul de protecţie al copiilor săi. Copiii încep să fie bolnavi, pot avea tulburări psihice şi alte probleme.
Egoismul şi interesul personal ne izolează de restul oamenilor şi acest simţ al separării îi face pe oameni insensibili la nevoile altora. Egoiştii au foarte puţini prieteni. Câteva cunoştinţe şi relaţii superficiale le umplu viaţă. Contactele cu ceilalţi sunt limitate. Prin felul de a gândi, se închid în lumea lor strâmtă. Prin gândurile voastre puteţi să schimbaţi un egoist, făcându-l generos.
Trufia şi dispreţul faţă de oameni generează lipsa dorinţei de a trăi, sentimentul pierderii sensului vieţii.
Ura este o forţă care te leagă de persoana pe care o urăşti. Dispreţul se întoarce împotriva propriei persoane.
Noi aderenţi la „Mişcarea Dacia”
În postarea anterioară vi l-am prezentat pe Silviu Pricope, iar acum o să vă prezint pe Tiberiu Chirilă, un tânăr student român din Liverpool :
„Pentru a functiona, economia are nevoie de un flux constant de tranzactii, corolar, trebuie sa existe o nevoie constanta de tranzactii. Aceasta nevoie este satisfacuta de un consum constant, insa, cu cat consumul este mai mare, cu atat cresc profiturile si astfel tendinta de a incuraja un consum cat mai mare posibil. Astazi, companiile au ajuns in situatia de a vinde periodic o noua versiune al aceluiasi produs intreg in loc sa vanda un produs care poate fi imbunatatit folosind conceptul modular, fiindca asa este mai profitabil (exemplu iPhone).
Acest fenomen duce la accelerarea epuizarii resurselor pamantului. Devine tot mai evident ca actualul model economic este incompatibil cu modul de operare a naturii.
Practic am ajuns sa avem un soi de anti-economie: in loc sa economisim, consumam resurse cat mai rapid posibil, in loc sa distribuim resursele acolo unde este nevoie, le irosim acolo unde este cel mai profitabil, atat in detrimentul oamenilor cat si a naturii.
Cum ar fi daca maine s-ar descoperi un leac pentru cancer foarte ieftin? Din punct de vedere medical ar fi un succes legendar, insa din punct de vedere financiar ar fi un dezastru colosal pentru furnizorii de medicamente, tratamentul pentru cancer fiind extrem de profitabil. Nu putem spune ca avem o economie atunci cand aceasta prospera prin suferinta oamenilor si prin distrugerea mediului doar pentru a maximiza profiturile.
In natura, totul se naste si moare, sistemele economice nu fac exceptie. Capitalismul ne-a ajutat sa progresam, insa vremea lui a trecut. Usor, usor nu mai face fata realitatilor perioadei in care am intrat. Capitalismul e ca o ciorba, o vreme este hranitoare si gustoasa, insa la un moment dat expira si daca vom continua sa o consumam dupa acest punct pentru a o manca, devine otrava.”
Iată cum încet, dar sigur, reuşim să creştem dpdv … CALITATIV !
Ca să mai şi râdem, propun o postare a acestui tânăr :
„Scriitorul brazilian Fernandes Millor a lansat o dezbatere publică cu tema:
Care este diferenţa dintre “politician” şi “hoţ”?
Raspunsul unuia dintre repondenti i-a sărit în mod special în ochi.
“Diferenţa dintre un politician şi un hoţ este că pe primul îl aleg eu, în timp ce al doilea mă alege el pe mine”.
Iar replica lui Millor fu doar: “Stimate domn, sunteţi un geniu. Sunteţi singurul care a reuşit să găsească o diferenţă între cei doi!”
Cu o mână de astfel de oameni, România poate realiza … MAREA SCHIMBARE DE PARADIGMĂ SOCIO-ECONOMICĂ !!!… este ceea ce urmăreşte „Mişcarea Dacia” !!!
CE AR TREBUI SĂ FIE ŞI NU ESTE TEORIA ECONOMICĂ ACTUALĂ?
Am plăcerea să prezint pe Silviu Pricope, ca pe o achiziţie de valoare a „Mişcării Dacia” !
Iată una din analizele sale, în perfectă armonie cu Principiile noastre, motiv pentru care a fost adoptată ca DOCUMENT al „Mişcării Dacia” :
CE AR TREBUI SĂ FIE ŞI NU ESTE TEORIA ECONOMICĂ ACTUALĂ?
Creată iniţial de civilizaţia umană ca să răspundă cât mai bine satisfacerii nevoilor acesteia, teoria economică de azi îşi poartă sămânţa răului în însăşi principiile care o guvernează. De aceea, vom încerca să definim în mare câteva din acestea. Pentru cei obişnuiţi cu limbajul discursului economic contemporan, toate acestea vor părea cât se poate de fireşti.
Primul principiu de bază al teoriei economice actuale presupune că dezvoltarea economică continuă şi susţinută, măsurată cantitativ – la nivelul unei ţări – prin volumul produsului intern brut, este calea către progresul umanităţii. Consecinţele acesteia sunt lăsate deliberat la o parte, pentru că la o analiză atentă s-ar descoperi mult mai multe dezavantaje decât avantaje sau oricum, mult trâmbiţatele avantaje ar păli foarte mult în faţa evidenţelor aduse de inconveniente. Analiza responsabilă a acestor neajunsuri este etichetată imediat drept neo-comunism sau anarhism.
Al doilea principiu de bază al ideologilor economişti este piaţa liberă, neîngrădită în nici un fel de guvern sau de alte ingerinţe externe. Despre aceasta se spune cu aplomb, că produce în general cea mai eficientă şi mai optimă distribuire a resuselor din punct de vedere social, fiind practic reglementată de o lege naturală, cum este aceea a cererii şi ofertei. Însă, cât de libere sunt aceste pieţe se poate vedea din analizele sociologice privind comportamentul indus consumatorilor in general sau de poveştile de succes ale unor finanţişti celebri precum George Soros, care într-un atac speculator asupra lirei sterline a reuşit să învingă Banca Angliei şi să câştige din simpla mişcare a banilor prin intermediul unor tranzacţii financiare aproape două miliarde de dolari. Reamintim că a făcut acest lucru fără a adăuga nici măcar un şurub sau vreun produs fizic pe piaţă şi fără a rezolva vreo nevoie sau trebuinţă economică, alta în afară de simpla goană după profit.
Al treilea element de propagandă al acestei teorii este globalizarea economică. Conform convingerilor acestor propagandişti, aceasta ar trebui realizată prin înlăturarea barierelor de orice tip din calea liberei circulaţii a capitalului, această circulaţie mai uşoară a acestuia aducând avantajul sporirii concurenţei economice – cu efect benefic asupra consumatorilor –, creând locuri de muncă în zone care altfel ar fi private de acest efect, reducând preţurile de consum şi lărgind opţiunile consumatorilor cu privire la serviciile şi bunurile pe care doresc să le achiziţioneze, şi fiind – cu alte cuvinte – benefică pentru întreaga societate umană.
De asemenea, privatizarea este un alt element de bază al teoriei economice, pentru că prin transferul de funcţii şi valori din mâinile guvernului în cele ale sectorului privat se ameliorează substanţial eficienţa. În accepţiunea economiştilor, responsabilitatea guvernului ar trebui să se rezume la asigurarea infrastructurii necesare producţiei, comerţului şi serviciilor şi la impunerea unui sistem legislativ aplicabil, în ceea ce priveşte dreptul la proprietate şi respectarea contractelor comerciale.
Chiar dacă sub presiunea şi manipularea la care suntem supuşi de către mass-media, toate acestea ar putea să ni se pară extraordinar de benefice şi demne de atins, trebuie să avem în vedere că ele se bazează pe un set de presupuneri de bază explicite în teoriile neoclasicismului economic. Dintre aceste presupuneri implicite putem enumera câteva: presupunerea că oamenii sunt motivaţi doar de interesul economic, exprimat în primul rând de goana după profitul de natură financiară; presupunerea că acţiunea care aduce cel mai mare profit persoanei sau firmei este cea mai bună pentru ansamblul societăţii; presupunerea că societatea bazată pe un comportament concurenţial este cea mai raţională pentru un individ sau un agent economic, spre deosebire de comportamentul de cooperare care şi-a dovedit falimentul prin experienţa comunistă a secolului XX şi de aceea, este astfel normal, firesc şi demn de încurajat ca întreaga societate să fie construită în jurul acestui tip de comportament concurenţial. O ultimă presupunere de bază a teoriei economice este aceea că progresul umanităţii se măsoară cel mai bine prin intermediul creşterilor valorice a ceea ce consumă membrii societatii, iar nivelurile tot mai mari de cheltuieli din partea consumatorilor sporesc bunăstarea societăţii prin stimularea unei producţii economice mai mari.
Cu alte cuvinte, voalat, se încearcă acreditarea ideii că oamenii sunt motivaţi în primul rând de lăcomie, iar impulsul de a acumula şi de a consuma cât mai mult reprezintă cea mai înaltă expresie a ceea ce înseamnă să fii uman şi civilizat conducând la rezultate optime din punct de vedere social. Şi mai mult decât atât, este spre binele societăţii să încurajeze, să onoreze şi să recompenseze valorile menţionate mai sus: lăcomia şi spiritul consumerist, fără de care tot acest eşafodaj s-ar prăbuşi ca un castel din cărţi de joc. Rădăcinile acestei probleme sunt foarte adânci, încurajarea acestor valori făcându-se de cele mai multe ori inconştient de întreaga societate, de întreg sistemul educaţional, de mass-media, de o întreagă paradigmă care ne-a acaparat cu totul.
Toate ideile nobile ale umanismului şi un set de intuiţii realmente valabile au fost răstălmăcite complet formându-se – prin intermediul acestei paradigme socio-economice în mijlocul căreia trăim – o adevărată ideologie fundamentalistă autojustificativă, care preţuieşte cele mai josnice aspecte ale firii umane. În loc de a lupta contra lăcomiei, aceasta e preţuită şi recompensată. În loc de a promova grija pentru resursele noastre naturale limitate şi pentru ecosistemul în care trăim, aceste griji sunt mai degrabă ignorate, ca să nu spunem că uneori acestea nu sunt luate deloc în considerare în goana după profit.
În anul 1855, una din cele mai cunoscute căpetenii indiene, pe numele său Seattle, căpetenie a indienilor Dwamish, a scris Preşedintelui SUA, Franklin Pierce, o scrisoare ca răspuns la cererea acestuia de a le cumpăra o parte din pământurile tribului său. Aceasta va dăinui mereu ca o mostră de înţelepciune, putând fi considerat pe drept cuvând unul din primele mesaje ecologiste din lume.
„Cum s-ar putea vinde sau cumpăra cerul ori căldura pământului? Ideea ni se pare stranie. Dacă prospeţimea aerului şi murmurul apei nu ne aparţin, cum le putem vinde?
Pentru poporul meu nu există colt al acestui pământ care să nu fie sacru. Un ac de pin care sclipeşte, un mal nisipos, o brumă întinsă în mijlocul pădurii întunecate, totul este sfânt în ochii şi în memoria celor din poporul meu.”
Deşi, această ideologie a lăcomiei despre care am discutat denigrează cele mai fundamentale valori şi idealuri ale umanităţii, ea a devenit atât de adânc înrădăcinată în cadrul valorilor, instituţiilor şi culturii noastre de masă, încât o acceptam fără o pune la îndoială. Prin presiunea mass-mediei şi a educaţiei de masă, această ideologie şi-a şlefuit caracterul fundamentalist, transformându-se în dogmă, iar punerea ei la îndoială este răsplătită cu zâmbete ironice, denigrare aducând după sine riscul cenzurii profesionale şi daune carierei celui în cauză (prin încadrarea în categoria neo-marxistilor, neo-comuniştilor sau anarhiştilor), în cele mai multe instituţii economice, guvernamentale şi academice.
Elemente ale acestei ideologii le găsim pretutindeni în jurul noastru, în societatea în care trăim şi ele joacă un rol profund nociv în formularea a aproape fiecărui aspect al politicii guvernelor noastre.
David C. Korten (David C. Korten – Corporaţiile conduc lumea) aminteşte că în opinia noilor propagandişti ai neo-liberalismului, „reminiscenţele ideologilor marxisti au ieşit acum din scenă, apologeţii acestei ideologii extremiste caută să închidă discuţia, proclamând inevitabilitatea forţelor istorice în favoarea cauzei lor. Ei ne spun că o piaţă mondială liberă, care să lase deciziile referitoare la distribuirea resurselor în seama marilor corporaţii este inevitabilă şi că am face mai bine sa ne concentrăm asupra învăţării modului cum trebuie să ne adaptăm noilor reguli ale jocului. Ei ne previn că cei care vor da înapoi şi nu vor intra in joc vor fi excluşi de la compensaţiile ce vor reveni doar celor care consimt”.
Astfel, problema viitorului – după cum spun Hans – Peter Martin şi Harald Schumannse reduce la una de tipul “to have lunch or to be lunch”, a avea mâncare sau a fi mâncat. (Hans–Peter Martin, Harald Schumann – Capcana globalizării: atac la democraţie şi bunăstare, Editura Economică, 1999)
Noua dogmă economică nou creată a fost îmbrăţişată fără discernământ de lumea întreagă cu fervoarea unei credinţe religioase. Cu siguranţă, în lumea în care trăim, credinţa că un PIB mai mare va aduce cu siguranţă o viaţă mai bună este poate mai adânc înrădăcinată decât multe din fundamentele unor religii. Banii sunt singurul criteriu demn de luat în calcul, iar casta preoţiei a „religiei” nou formate este constituită din economiştii care justifică permanent practica sa de promovare a unor politici care adâncesc pretutindeni dezastrul social şi ecologic. După cum spune sociologul australian Michael Pusey, economia a fost redusă la un « scut ideologic împotriva introspecţiei inteligente şi a responsabilităţii civice » şi în cele mai multe universităţi a insuflat studiului economic un element puternic de indoctrinare ideologică.
Dar aspectul cel mai periculos al acestei ideologii este, pe lângă înjosirea valorilor spiritului uman, acela că ea restructurează instituţiile guvernamentale în moduri care fac din ce în ce mai dificilă rezolvarea unor probleme fundamentale a societăţii, distorsionând scopurile care trebuie urmărite pentru ridicarea calităţii vieţii în general şi promovând paradigme aberante, cum ar fi aceea a „profitului cu orice preţ”.
Revenind la prima lecţie de economie în care am aflat că ştiinţa economică are rolul de a găsi cea mai eficientă modalitate de a satisface în mod optim trebuinţele economice (nevoile oamenilor) prin folosirea cât mai eficientă a resurselor limitate de care dispunem, nu putem să nu observăm că de aici şi până la presupunerile făcute pentru crearea acestei teorii este o cale lungă care a fost străbătută însă, printr-o simplă trăsătură de condei. În loc să se concentreze asupra scopului pentru care a fost creată (satisfacerea optimă a trebuinţelor economice), teoria economică actuală urmăreşte mai degrabă scopuri politice, decât pragmatice, cum ar fi: creşterea profitului, promovarea globalizării capitalului, creşterea produsul intern brut, a consumului, etc. Scopul iniţial a fost deturnat către anumite mijloace de obţinere a acestuia, aparent fără intenţie, dar dacă vom studia şi înţelege mai bine aceste „noi scopuri” induse societăţii în ansamblu vom vedea şi cui servesc acestea. Întrebarea „qui prodest?” ar trebui sa fie cheia înţelegerii acestor fenomene. Este relativ simplu de văzut că toată această ideologie economică are doar un caracter justificativ al unei stări de fapt: acumularea din ce în ce mai accelerată a prosperităţii globale în mâinile unei elite dominante.
Cele mai dese acuze aduse celor care atrag atenţia asupra acestor probleme fundamentale şi asupra dezvoltării economice ilogice provin tocmai din partea celor care nu fac nici cel mai mic efort de înţelegere a situaţiei. Aceştia sunt aşa numitele cozi de topor sau idioţi utili, folosiţi de cei care au cu prisosinţă interesul de a menţine o astfel de stare de fapt. Mulţumiţi cu dulcele trai conferit de apa curentă, maşina cumpărată cu împrumut de la bancă şi posibilitatea de a-şi face comod cumpărăturile de la supermarket, aceştia văd aceste semnale ca ameninţări directe la luxul lor personal. Psihologic vorbind, în mod inconştient ei simt, nu că aceste lucruri ar fi nemeritate, ci că ele s-ar cuveni cu mult mai multor oameni, dar teama de a nu pierde ceea ce cu greu au obţinut îi face să-şi astupe urechile, devenind insensibili la orice idee care atentează la paradigma lor dobândită – nu în mod natural – ci prin educaţie. Ceea ce ei nu înţeleg însă, este faptul că paradigma economică actuală nu provine dintr-o lege naturală sau morală, ci din contra, chiar atentează la bunul nostru simţ, la toate legile morale sau naturale cunoscute. Persistenţa în această paradigmă economică greşită provine din teamă, nu din necesitate, aşa cum ar fi normal şi firesc.
Pentru a nu fi înţeles greşit, mesajul care se vrea transmis nu este unul de natură neo-marxistă sau socialistă. În ciuda tuturor celor transmise anterior, oamenii nu sunt creaţi egali. Nu dispun de aceleaşi calităţi fizice sau intelectuale, nu au dispus sau nu dispun de acelaşi tip de educaţie, nu au avut norocul sau ghinionul să beneficieze de îndrumarea aceloraşi dascăli, nu sunt loviţi în aceeaşi măsură de ghinioane sau noroc. Nu sunt animaţi de aceleaşi idealuri, nu dispun de aceeaşi energie pe care să o canalizeze în atingerea acestora. Nu îşi doresc aceleaşi lucruri, nu cred în aceleaşi idealuri, nu dispun de aceeaşi compasiune pentru semenii lor, şi aşa mai departe. De aceea, nici beneficiile economice nu trebuie să fie egale pentru toată lumea. Egalizarea şi nivelarea aceasta a societăţii ar avea efecte cumplite, iar experienţa comunismului totalitar din secolul trecut este cel mai bun exemplu în acest sens.
Din toate acestea rezultă că diferenţa dintre ce ar trebui să fie economia şi ceea ce a ajuns în ziua de azi, este o distanţă colosală !!!
Silviu Pricope
Şi traco-geto-dacii şi urmaşii lor sunt consideraţi … sălbatici !?
Acest text a fost adoptat ca document al „Mişcării Dacia”, deoarece este în SPIRITUL acesteia !
Se pot identifica mari asemănări între modul de a gândi şi soarta indigenilor americani şi… TRACO-GETO-DACI !!! Încercaţi să înlocuiţi în text „pieile roşii” cu „traco-geto-dacii” !
Cu un minim efort, se pot desluşi prevederi ale LEGILOR BELAGINE în cuvintele căpeteniei „pieilor roşii” !!!
Se pune problema : CINE E SĂLBATIC ?
Noi cunoaştem RĂSPUNSUL !!!
Noi „ţinem” cu pieile roşii !!!
………………………………………………..
„În anul 1855, una din cele mai cunoscute căpetenii indiene, pe numele său Seattle, căpetenie a indienilor Dwamish, a scris Preşedintelui SUA, Franklin Pierce, o scrisoare ca răspuns la cererea acestuia de a le cumpăra o parte din pământurile tribului său. Aceasta va dăinui mereu ca o mostră de înţelepciune, putând fi considerat pe drept cuvând unul din primele mesaje ecologiste din lume.
Cum s-ar putea vinde sau cumpăra cerul ori căldura pământului? Ideea ni se pare stranie. Dacă prospeţimea aerului şi murmurul apei nu ne aparţin, cum le putem vinde?
Pentru poporul meu nu există colt al acestui pământ care să nu fie sacru. Un ac de pin care sclipeşte, un mal nisipos, o brumă întinsă în mijlocul pădurii întunecate, totul este sfânt în ochii şi în memoria celor din poporul meu.
Seva care urcă în arbori poarta în ea credinţa Pieilor Roşii; fiecare luminiş şi fiecare insecta sunt sacre pentru memoria şi credinţa poporului meu.
Când albii merg la ceruri şi uită locul natal, morţii noştri nu-şi uită niciodată acest pământ frumos pentru că el le este mamă. Noi facem parte din pământ fi el face parte din noi.
Florile sunt surorile noastre, cerbii, caii, vulturii sunt fraţii noştri; crestele stâncilor, roua preriilor, căldura din pieptul poneilor şi omul aparţin aceleiaşi familii.
Acest pământ este sacru pentru noi. Iar apa scânteietoare care se prăvăleşte în râuri şi pârâiaşe nu este numai apă, ea este sângele strămoşilor noştri.
Trebuie să-i învăţaţi pe copiii voştri că pământul nostru este sfânt, că fiecare imagine ce se reflectă în apa clară a lacurilor este ca o fantomă care vorbeşte despre întâmplări, despre amintiri ale vieţii celor din poporul meu. Murmurul apei este vocea tatălui meu.
Râurile sunt surorile noastre; ele ne astâmpără setea, ne poartă canoea şi ne hrănesc copiii. Dacă noi vă vindem pământul nostru va trebui să vă amintiţi toate acestea şi să-i învăţaţi pe copiii voştri că râurile sunt surorile noastre şi ale voastre şi de aceea trebuie să le iubiţi ca pe fraţii voştri.
Noi ştim că omul alb nu înţelege modul nostru de a vedea lucrurile. Pentru el o palmă de pământ face cît oricare alta pentru că el este un străin care vine în noapte, îşi ia de pe pământ ceea ce îi trebuie şi-l părăseşte. Pământul nu-i este frate, ci duşman. Işi uită mormântul tatălui său şi îşi creşte copiii fără dragoste de pământul natal … El tratează pe mama sa, pământul, şi pe tatăl său cerul, ca pe lucruri care se pot cumpăra, jefui sau vinde, asemenea oilor şi perlelor colorate. Lăcomia sa va sărăci pământul si-l va lăsa pustiu.
Eu nu ştiu nimic, modul nostru de a fi diferă de al vostru (…)
Nu exista un colt liniştit în oraşele omului alb. Nicăieri nu se aude creşterea ierbii primăvara sau bătaia aripilor de fluturi. Dar poate că este aşa pentru că eu sunt un sălbatic şi nu înţeleg.
Zgomotul din oraşe te asurzeşte. Ce rămâne din viaţă daca nu poţi asculta clipocitul apei şi cântecul broaştelor în noapte?
Dar poate este aşa pentru că eu sunt un sălbatic şi nu înţeleg.Indianul preferă adierea vântului care mângâie oglinda iazului şi mireasma vântului spălat de ploaia de amiază sau parfumat de pini.
Aerul este scump omului roşu pentru ca toţi împart acelaşi suflu. Animalul, arborele şi omul – toţi respiră la fel. Omul alb nu pare să perceapă aerul pe care îl respiră.
Asemenea unui muribund, el nu-i mai recunoaşte mirosul … Trebuie să ştiţi că aerul este cu mult mai preţios şi că suflul aerului este acelaşi în toate lucrurile care trăiesc. Aerul care a dat strămoşilor noştri prima lor respiraţie primeşte, de asemenea, ultima lor privire. Şi dacă ne vindem pământul, voi trebuie să-1 păstraţi curat şi sfânt pentru ca omul să poată simţi mângâierea vântului şi dulceaţa câmpului în floare.
Dacă hotărâm sa vă vindem pământ, voi pune o condiţie: omul alb trebuie sa trateze animalele de pe acest pământ ca pe fraţii şi surorile sale.
Eu sunt sălbatic si nu înţeleg un alt mod de a trăi. Am văzut miile de bizoni care putrezeau in preerie lăsaţi acolo de omul alb care i-a ucis din goana trenului.
Eu sunt un sălbatic şi nu pricep cum acest cal de fier care fumegă poate fi mai important decât bizonii pe care noi nu-i ucidem decât pentru nevoile vieţii noastre.
Ce este omul fără animale? Dacă toate animalele ar dispărea, omul ar muri complet solitar, pentru că tot ceea ce li se întâmpla animalelor i se întâmplă imediat şi omului.
Toate lucrurile sunt legate între ele. Spuneţi copiilor voştri că pământul de sub picioarele lor nu este altceva decât cenuşa strămoşilor noştri … învăţaţi-i pe copiii voştri ceea ce noi i-am învăţat pe ai noştri – pământul este mama noastră şi ceea ce se întâmplă pământului, nouă ni se întâmplă şi se întâmplă copiilor pământului. Dacă omul batjocoreşte pământul, pe sine se batjocoreşte.
Noi o ştim de mult – nu pământul aparţine omului, ci omul pământului.
Noi o ştim bine – toate lucrurile sunt legate între ele, aşa cum sângele face legătura între membrii aceleiaşi familii…,[…] nu omul a ţesut pânza pământului; el este doar un fir. Tot ceea ce el face cu pânza pământului, lui îşi face. Nici omul alb care are un Dumnezeu … nu poate să nu împărtăşească acest destin comun.
Când ultimul om va dispărea de pe acest pământ şi când amintirea sa nu va mai fi decât umbra unei imagini care străbate preeria, râurile şi pădurile vor păstra spiritul fraţilor mei pentru că ei iubesc acest pământ ca pruncul bătăile inimii materne.
După toate, noi suntem probabil fraţi şi surori. Există ceva pe care noi 3 ştim bine şi pe care omul alb îl va şti poate într-o zi: Dumnezeul nostru este acelaşi cu al vostru. Voi credeţi că Dumnezeu este numai al vostru ca şi pământul nostru. Este imposibil. El este Dumnezeul omului şi are aceeaşi îndurare pentru toţi oamenii, albi sau roşii.
Cel ce-şi murdăreşte patul va pieri într-o zi sufocat de propriile sale mizerii. Dar în timp ce noi pierim, voi veţi străluci iluminaţi de forţa unui Dumnezeu care v-a condus pe acest pământ şi care, într-un scop special, v-a permis să ne dominaţi.
Acest rost este ciudat pentru noi. Noi nu înţelegem pentru ce sunt ucişi toţi bizonii, de ce nu sunt domesticiţi caii sălbatici, de ce lucrurile cele mai ascunse ale naturii sunt înăbuşite de mirosul greu al oamenilor, de ce priveliştea frumoaselor coline este tulburată de strigătele lor.
Unde sunt desişurile ascunse? Au dispărut. Unde este marele vultur? A dispărut şi el. Este sfârşitul vieţii şi începutul supravieţuirii.”
Pământul este leagănul şi sursa de existentă a vieţii noastre. Aceasta o ştiau, mult mai bine decât noi, oamenii care trăiau nemijlocit în natură. In mod paradoxal, în numele civilizaţiei şi al prosperităţii, l-am uitat, degradîndu-l, pustiindu-l. Pământul a devenit irespirabil. Riscăm să dispărem sufocaţi de propria noastră “operă”.Daca omul distruge Pământul care l-a creat şi care-l hrăneşte, înseamnă că ori doreşte sa se sinucidă, ori adevărurile pe care le deţine despre sine şi natură sunt false.
Sursa : http://silviupricope.wordpress.com/2012/08/01/nu-exista-un-colt-linistit-in-orasele-omului-alb/
Găsit pe Facebook
Daniela Lupascu
Aceasta este traducerea unui raport german, care poartă data de 4 noiembrie 1940.
Autorul acestui text stabileşte strategia de acţiune a Germaniei naziste în România, la
două luni de la alungarea regelui Carol al II lea şi la puţină vreme de la sosirea misiunii
militare germane. Documentul se găseşte la Arhivele Naţionale ale României, Fondul
Microfilme SUA, rola 258 cadrul 1405523. Raportul a fost recuperat din arhivele naziste
de armata americană, însă din păcate nu a fost înregistrată provenienţa lui. După ton,
vocabular şi atitudine pare să fie elaborat de un membru al NSDAP. Diplomaţii şi
economiştii celui de-al treilea Reich rareori se exprimau atât de direct în rapoartele
scrise.
Dincolo de originile acestui raport şi identitatea autorului său este şocantă viziunea
asupra trecutului şi viitorului României. În ziua de azi găsim destui români care susţin
idei asemănătoare cu cele din acest raport. Pe de altă parte acest document scoate la
lumină adevărata părere a naziştilor faţă de legionari.
Cât despre viitorul rezervat României lucrurile sunt spuse limpede: o colonie
furnizoare de materii prime şi forţă de muncă
Raport german din 4 noiembrie 1940
România de pe cele două părţi ale Carpaţilor reprezintă două entităţi deplin diferite.
Transilvania şi Banatul sunt marcate de Europa Centrală; Valahia, Moldova şi
ţinuturile de la gurile Dunării sunt mai degrabă oriental-asiatice . Încă din secolul al X
lea cultura ţărănească şi orăşenească a Imperiului a ajuns până la arcul carpatic. De
cealaltă parte a Carpaţilor nu s-a putut clădi ceva asemănător, de aici începe un spaţiu
colonial care nu este capabil să trăiască într-un mod propriu şi este influenţat de
formele exterioare. Valahia şi Moldova au fost dependente de imperiile german, turc şi
rus şi din păcate la dorinţa acestor puteri au devenit state “independente”. “Naţiunea
română” nu este nici în ziua de azi nimic altceva decât o legendă a istoriografiei. Până în
secolul al XIX lea nu a existat de fapt decât o viaţă vegetativă a micului popor de ţărani
şi păstori valahi care număra cu puţin peste un milion de oameni care niciodată nu au
avut o clasă conducătoare proprie ci nişte profitori patriarhali care se schimbau adesea.
Înmulţirea de zece ori a acestei populaţii în secolele XIX şi XX s-a reuţit prin apariţia
sistemului industrial european care a transformat stepele în terenuri agricole. Această
mare şansă economică s-a transformat, ca la toţi primitivii, într-o creştere a populaţiei.
De aici a rezultat un număr mai mare şi o clasă de mari proprietari lacomi care nu aveau
nici o legătură cu pământul şi cu masele muncitoare; fără să existe un popor şi cu atât
mai puţin o naţiune. Puţinul care are legătură cu voinţa poporului vine din Transilvania.
În cercurile românilor emigraţi aici ca forţă de muncă, în urma contactului strâns cu
cultura mărcilor de graniţă ale Imperiului a apărut dorinţa de a da o viaţă mai bună
neamului propriu. Însă până în ziua de azi s-a rămas la stadiul de dorinţă.
Aceasta nu putea să fie altfel, spune Garda de Fier deoarece clasa conducătoare străină
orientată doar spre câştig a nimicit toate încercările de îmbunătăţire. Faptul că turcii,
grecii, evreii şi alţi străini au devenit zeii idealului îmbogăţirii fără limite şi acceptarea
corupţiei ca sistem au făcut ca aceste dorinţe idealistice să nu aibă nici o şansă. Abia
revoluţia din 1940 a dat ocazia unei renaşteri a poporului român pentru o viaţă de
naţiune independentă.
Ar fi o greşeală acceptarea necritică a acestei teze a Gărzii de Fier. Este adevărat că
mişcarea lui Codreanu este cea mai puternică expresie de sănătate şi voinţă proprie
care a apărut în rândurile populaţiei României. Putem astfel vedea că există aici
substanţe ale unei rase vrednice. Este însă îndoielnic că acestea sunt destul de
puternice pentru a crea un stat şi a transforma o populaţie într-un popor. În primul
rând nu există un conducător şi nici o clasă conducătoare . Codreanu şi 17.000 de
comandanţi subordonaţi au fost înlăturaţi şi “poporul” nu s-a mişcat. Revoluţia nu a fost
făcută de Garda de Fier, ci de Antonescu, un general despre care se poate spune că
este un bărbat curajos. Lovitura de stat i-a reuşit deoarece inamicii săi au fost nişte
nemernici laşi. Şi chiar şi aşa Antonescu nu ar fi reuşit nimic dacă prăbuşirea politicii
externe a vechiului sistem nu i-ar fi pus în mână toate atuurile. Revoluţiile adevărate au
drept urmare modificarea politicii externe. Noua Românie însă trăieşte de la început pe
baza atotputernicei bunăvoinţe a Axei, chiar şi din punctul de vedere al politicii interne.
Anume nu împotriva unor puteri străine a trebuit Antonescu să cheme trupele
germane, ci împotriva propriei sale armate şi împotriva rezistenţei din cadrul aparatului
de stat pentru că într-adevăr nu avea la îndemână forţe proprii care să îi fie alături. Într-
o ţară ai cărei ofiţeri, funcţionari şi intelectuali aproape fără excepţie sunt obişnuiţi să
trăiască din trădare, acest bărbat care înainte de toate pretinde cinste s-a confruntat
imediat cu o duşmănie crescândă . De asemenea trebuie evitată luarea drept realitate a
viselor gardiştilor. Noua Românie va avea nevoie pentru totdeauna din punct de vedere
al politicii externe de sprijinul trupelor germane, iar din punctul de vedere al politicii
interne pentru cel puţin câteva decenii.
Garnizoanele germane din România îi dau Reichului garanţia că nu vor apărea dezordini
în sud-estul spaţiului său vital care ar fi păguboase din punct de vedere politic şi pentru situaţia
aprovizionării sale.
Mulţumită capacităţii populaţiei româneşti de a răbda de foame, mica supraproducţie agrară
a României va fi la dispoziţia Reichului şi petrolul îşi
va găsi drumul spre Reich câtă vreme acesta va curge. Astfel prin aceste exporturi
româneşti se pare că vor asigurate lipsurile industriei germane. Apare acum întrebarea
dacă Reichul trebuie să se mulţumească cu atât. Nu ar fi mai degrabă în interesul său să
folosească pe deplin bogăţiile naturale şi forţa de muncă din această ţară apropiată?
Recolta medie la hectar în România este doar puţin mai mare decât jumătate din media
Reichului, în ciuda faptului că terenul este în general cu mult mai bun decât cel din
Germania. De asemenea nu sunt folosite nici pe departe toate oportunităţile agricole
ale României. Tratatul Wohlthat a indicat numeroase căi rin care să fie folosite puterile
economice ale României şi să fie însufleţite schimburile comerciale. Tratatul este în
continuare în vigoare şi piedicile politice care se opuneau punerii lui în aplicare au
dispărut. Fără îndoială că mijloacele prevăzute în tratat pot fi folosite acum mai bine,
însă este nevoie de un discipol dornic de învăţătură şi care să fie capabil de dezvoltare
asupra căruia să se facă simţite efectele pedagogice. Însă această viziune trebuie mai
întâi analizată în mod corect. Întreaga dezvoltare istorică pasivă de până acum a
României vorbeşte împotriva unei posibilităţi de acest fel. Cunoscătorii ţării ne asigură
că populaţia României nu este una ambiţioasă şi că în mod oriental-slav se
mulţumeşte cu astâmpărarea foamei în loc să se străduiască să îşi asigure toate cele
necesare. Religiozitatea moartă a bisericii ortodoxe îi întăreşte în această atitudine.
Faptul că credinţa ortodoxă se găseşte alături de ideea naţională şi de cea de ordine în
ideologia Mişcării Legionare ne face să nu ne aşteptăm la nici un fel de schimbare. Dacă
se doreşte ca România să nu fie doar păstrată ci să fie folosită pe deplin acest lucru nu
poate avea succes doar prin consiliere, ci prin metode coloniale. Pentru aceasta este nevoie ca în locul proprietăţilor ţărăneşti minuscule prost exploatate să apară mari
moşii care să fie administrate după metode moderne sub conducere germană. Apoi
trebuie ca forţa de lucru care acum leneveşte să fie ocupată intensiv pe model colonial
cu agricultura şi trebuie alcătuite mair armate de muncitori care să refacă sistemul de
drumuri extrem de înapoiat. Industriile care necesită forţă de muncă intensivă trebuie
să fie transferate din Reich în România.
În acest fel i se va da poporului german din România o şansă de implicare care să îi dea
şi conştiinţa că joacă un rol important în cadrul Reichului. Poporul german din România
a devenit de puţină vreme o corporaţie de drept public. Ei se poat alătura drapelului
Reichului şi pot să îşi satisfacă serviciul militar în regimente proprii. Prin aceasta se
reuşeşte ca Reichul să nu cedeze acest vechi post de graniţă, ci să îl păstreze şi cum este
de dorit, să îl dezvolte. Ţara de dincoace de Carpaţi poate prin munca saşilor
transilvăneni să primească din nou caracterul unui district german. De asemenea grupul
etnic german oferă o rezervă necesară de oameni cunoscători ai ţării care să fie folosiţi
pentru rezolvarea problemelor de cealaltă parte a Carpaţilor.
Aceste sarcini pot fi îndeplinite fără să fie atinsă suveranitatea formală a României
(caracteristicile cele mai importante ale suveranităţii oricum îi lipsesc acestui stat) şi
fără ca să fie blocate posibilităţile de dezvoltare ale puterilor vrednice din rândul
populaţiei româneşti. Modalitatea de acţiune trebuie să fie o impunere pe cale paşnică.
Nu ar trebui să fie dificil de obţinut sprijinul guvernului român pentru înfiinţarea unor
moşii model şi treptat numărul acestor mari moşii să fie crescut. De asemenea nu ar
trebui să fie întâmpinate obstacole de netrecut pentru punerea sub regie germană a
construcţiilor de drumuri şi canale. Nu este nevoie de mijloace violente pentru
penetrarea industrială. Există destul capital în Reich care caută oportunităţi şi care
printr-o organizaţie centrală de intermediere în mod planificat să fie orientat către
România.
Printr-o politică românească bazată pe realităţi şi nu pe programul imposibil de realizat
al unei minorităţi de gardişti fiecare va primi ceea ce i se cuvine: masele capabil de
dezvoltare o mai bună supraveghere şi alimentare ca până acum, germanii vor primi
conducerea în ceea ce priveşte interesele Reichului şi foloasele cuvenite pentru
contribuţia şi responsabilitatea lor politico-militară, forţele vrednice de origine
românească vor primi participarea la guvernare şi administrare, conducerea producţiei
şi a comerţului.
Misiunea militară germană din România trebuie să apere ordinea astfel încât să nu mai
fie posibile dezordinile. Reichul german nu trebuie să lase să îi scape posibilităţile
coloniale care se găsesc la uşa sa.
Putem concluziona că mai sunt oameni, inclusiv români, care cred în aşa ceva !!!
„Mişcarea Dacia” va combate astfel de ABERAŢII !!!
Postarea anterioară se referă la aceste „tendinţe separatiste”… cum pot fi mai accesibile
resursele umane şi materiale din spaţiul carpato-danubiano-pontic, dacă nu DIVIZATE ???
DIVIDE ET IMPERA este practicat de 2000 de ani… a venit vremea să ne trezim !
