Dacia Iluministă

Dacia …. neştiută

Cei doi Zamolxis, simbol al libertatii

Una dintre cele mai misterioase religii cu radacini in Dacia preistorica si a carei continuitate a atins secolul XIX, a fost Cultul Cavalerilor Danubieni. Singurele marturii existente sunt niste basoreliefuri si niste monumente. In comparatie cu alte monumente religioase, cele inchinate cultului Danubian sunt turnate in plumb, material care, in credinta stramosilor nostri apartinea lui Zamolxis. Pana la ora actuala monumentele contin secvente cu un singur Cavaler, cu 2 Cavaleri si o Mare Zeita si cu scena unui banchet sacru oferit invingatorilor. Dupa cum se stie, dacii erau unul din putinele popoare care nu ciopleau chip pentru zeii lor. Moda asta a fost introdusa de romani, mai precis de colonistii veniti in Dacia. Fiecare din scenele reprezentate sunt o continuare a cultului lui Zamolxis, mai exact, o preluare a acestui cult de catre invingatori si de catre popoarele cucerite de ei. Romanii au facut mai mult: au recunoscut superioritatea lui Zamolxis, a straniului Cavaler Danubian, punandu-si principalii zei in urma acestuia pe diferite monumente. Faptul ca noua religie s-a raspandit dupa cucerirea unei parti din Dacia de catre romani (Traian a cucerit 14% din teritoriul dac), arata dorinta in reintregirea tarii si faptul ca dacii liberi ii sprijineau pe fratii lor aflati sub ocupatia romana.

Basoreliefurile in care apar cei doi cavaleri si Marea Zeita ii reprezinta pe cei doi gemeni Zamolxis care, impreuna cu Zeita Bendis, ocrotitoare a Daciei, au format prima trinitate de dinaintea crestinismului, aratand, totodata si dorinta reintregirii tarii venita atat din partea dacilor aflati sub ocupatia romana cat si de dincolo de frontiera, din teritoriul controlat de dacii liberi. Era simbolul Patriei care hranea acelasi popor, acum impartit in doua, dar care avea aceeasi credinta, aceeasi limba si aceleasi teluri primordiale. Cei doi Cavaleri erau inarmati fie cu o lance, fie cu securea dubla, avand pe cap nu cusma dacilor ci misterioasa boneta frigiana, caciula rosie simbol al luptei pentru cucerirea libertatii folosita in toate timpurile, din antichitate si pana in vremurile moderne de catre toti conducatorii armatelor care luptau pentru eliberarea tarilor lor sau pentru eliberarea din sclavie (sa nu uitam ca armata lui Spartacus avea ca simbol boneta insotita de numarul legiunii, a cohortei si a manipul-ului respectiv). De asemenea, Cavalerii purtau steagul dac, celebrul dracos cu cap de lup si trup de sarpe. Multi s-au intrebat ce reprezenta steagul dac si fiecare a incercat sa-i dea propria explicatie, fara sa priveasca dincolo de mistica getilor. Lupul este simbolul zeului suprem al Universului, Dac-sha, amintit in vedele indiene ca tatal triburilor dace, iar sarpele este simbolul lui Zamolxis, stapan al lumii de dedesubt, aflata dincolo de granita mortii.

Pasarea Phoenix si Corbul, doua pasari nemuritoare

Dacii au fost singurul popor a caror credinta depasea marginile propriei tari cat si marginile Pamantului. Credinta lor a fos una universala. Pe aceleasi basoreliefuri mai intalnim 2 reprezentari a caror intelegere apartine doar initiatilor. Este vorba de pasarea Phoenix, pe care multi istorici au descris-o ca fiind un vultur. Cea de a doua este un corb. Dureros este ca multi dintre istorici sunt simpli functionari care au invatat pentru a ajunge in functia respectiva, care, in necredinta lor, nu au putut privi catre maretia poporului nostru si a stramosilor nostri. In credinta pelasgilor, stramosi ai dacilor, pasarea Phoenix reprezenta renasterea spirituala a unui popor. Un monument extrem de important in acest sens il reprezinta celebrul Tezaur de la Pietroasa, carora istoricii romani, in nestiinta lor sau in reaua lor credinta, I-au spus , cand de fapt ea reprezinta pasarea nemuritoare si puii sai, simbol al renasterii permanente a poporului nostru. Iar cea de a doua pasare, corbul, este intalnit mereu ca un mesager intre lumea celor vii si lumea celor plecati de aici, dacii fiind convinsi ca nu exista moarte ci doar o trecere catre viata adevarata. Sa nu uitam ca, dupa mai bine de 1000 de ani, corbul va deveni simbolul uneia dintre cele mai renumite familii nobile din Transilvania, familia Huniazilor care au dat natiunii romane pe cel mai viteaz conducator de osti, Iancu de Hunedoara.

Neofitii treceau probe de curaj si mureau simbolic

Unul dintre elementele misterioase ale cultului era faptul ca initiatii nu consumau nici un fel de carne ci doar peste, aliment care purifica trupul, alungand demonii. Ne mai miram oare ca dacii au fost crestinati atat de usor de Apostolul Andrei, cand acestia posedau, innainte de venirea discipolului lui Isus, toate elementele crestine?
Din pacate, la ora actuala nu au fost descoperite temple ale cultului Danubian, dar se presupune ca acestea s-ar fi aflat in munti, in pesteri greu accesibile neofitilor. Cei care doreau sa devina Cavaleri ai Libertatii, respectiv ai Ordinului Danubian, trebuiau sa treaca anumite teste, examenul final fiind dat in zona muntoasa unde viitorul cavaler urma un ritual de purificare si renastere spirituala. In basoreliefuri apare ritualul de inghitire a candidatului de catre un dragon (balaur in credintele populare), urmata de sosirea unui Cavaler al Ordinului care invingea balaurul, simbol al raului si il scotea din burta pe viitorul cavaler, care invia si devenea unul dintre membrii ordinului, purificat de insusirile negative.

Ei invingeau intotdeauna

Mai mult, in randurile danubienilor erau acceptati numai nobili. Si asta nu dintr-o discriminare de rasa, ci pentru ca meseria nobililor era razboiul. Oamenii liberi munceau pamantul si doar in caz de primejdie veneau sub arme, pe cand nobilii se pregateau permanent in arta razboiului. Ordinul Cavalerilor Danubieni reprezenta elita tarii, ii reprezenta pe cei mai buni razboinici si pe marii preoti, pastratori ai ritualurilor stramosesti. Si nu intervenea intr-o lupta decat atunci cand era amenintata insasi integritatea tarii. Pentru ca una din conditiile de supravietuire era anonimatul. Sa nu uitam ca, dupa mai bine de 13 secole, ii vom intalni pe acesti cavaleri reorganizati sub Ordinul Dragonului, ordin a carei paternitate si-au insusit-o maghiarii si popoarele germanice, ordin din care au facut parte toti marii nostri domnitori din toate cele trei tari romane. Daca intelegem taina acestui Ordin de lupta poate intelegem si cum a fost posibil ca voievozii nostri, cu o mana de viteji, sa bata de atatea ori armatele numeroase ale imperiilor vecine, venetici fara tara si fara credinta.
AddThis Social Bookmark Button

CONSPIRATIA ANTI-DACICA: ASCUNDEREA ORIGINII DACICE A UNOR IMPARATI ROMANI

October 19th, 2009 admin Posted in Dacologie (1) No Comments » 50 views

Imparatii romani

Împăraţii romani de origine dacică sunt un subiect foarte puţin cunoscut. Poate numele lor le sunt familiare multora, dar cu privire la originea lor dacică s-a păstrat tăcere. De-a lungul timpului, cei mai mulţi istorici români, dar şi unii străini, le-au contestat originea, în ciuda documentelor care ne garantează obârşia lor dacică. Totuşi, fără aceşti daci ajunşi la cârma Imperiului, istoria Daciei, a Europei şi chiar a întregii creştinătăţi ar fi fost alta. Istoria oficială le contestă dacismul şi astăzi, din motive greu de înţeles.
Regalian, stranepotul lui Decebal
Nu stim ce s-a intamplat cu dacii dupa cucerirea Daciei de catre romani. Daca ar fi sa dam crezare manualelor, ei s-au romanizat rapid si fara cale de intoarcere, in decursul a doar un secol si jumatate. Totusi, amintirea lui Decebal a ramas vie in secolele urmatoare, iar numele de “dac” este purtat cu mandrie de mai multe personaje istorice, ajunse pe cele mai inalte trepte ale ierarhiei militare sau politice a Imperiului roman. Dupa constitutia lui Caracalla din 212, prin care toti cetatenii imperiului nascuti liberi deveneau cetateni romani cu drepturi depline, orice dac devenit cetatean roman putea urca in ierarhiile vremii.

Regalian

Regalian este cel dintai dac care a urcat in aceasta ierarhie. Documentele epocii spun ca dacul cel ambitios a intrat in istorie in preajma anului 260 d.Cr. Si sustineau ca este un urmas al lui Decebal, un stranepot al marelui rege martir. Poate fi intru totul adevarat, sau poate fi doar o genealogie imaginara. Ceea ce insa nu se poate pune la indoiala este originea dacica a lui Regalian. In anul 260, in vreme ce pe tronul Romei se afla Gallienus, dacul Regalian, general cu talent de strateg, se afla in fruntea trupelor din zona Dunarii, din Pannonia si Moesia. Nu mult dupa anul 260, el pune la cale o rebeliune, in urma careia este proclamat imparat de catre trupele sale. Monedele emise de el si de sotia (sau mama) sa, Sulpicia Dryantilla, o femeie cu nume dacic, s-au limitat la zona dunareana. Dupa preluarea puterii, duce lupte impotriva sarmatilor, dar Gallienus vine de la Roma impotriva lui si il invinge. Conform surselor scrise, Regalian este ucis intr-un complot de propriii sai partizani, aliati cu roxolanii.
Dacia a fost eliberata de sub ocuparea romana?
Figura lui Regalian este deosebit de importanta in istoria provinciei Dacia, deoarece coincide cu un moment-cheie: abandonarea provinciei de catre Gallienus. Desi Aurelian este considerat autorul retragerii trupelor si administratiei romane din Dacia, totusi, izvoarele istorice si arheologice ne confirma faptul ca provincia Dacia a fost abandonata mai devreme, in vremea lui Gallienus, iar Aurelian nu a facut decat sa consemneze in acte un fapt deja consumat si pe care oficialitatile multa vreme nu au avut curajul sa-l recunoasca.Scrierile vechi ne informeaza ca “Dacia a fost pierduta” in vremea adversarului lui Regalian, iar arheologia ne arata ca tot in vremea acestui imparat au incetat inscriptiile romane din Dacia, precum si baterea de monede. Acest moment coincide si cu o serie de atacuri dure ale carpilor (daci liberi) asupra provinciei.
Contextul acesta este rareori invocat de istoricii nostri, care pun retragerea romanilor doar pe seama atacurilor pricinuite de barbari si de goti (chiar daca izvoarele subliniaza ca este vorba de carpi, istoricii insista ca prin “carpi” trebuie sa intelegem “goti”). Uzurparea puterii lui Gallienus in zona, prin rebeliunea dacului Regalian si atacurile dacilor liberi, ne poate sugera ca retragerea armatei si a administratiei romane din provincie nu reprezinta un abandon al Daciei ci, din contra, o eliberare. Deci, romanii au fost, efectiv, alungati din provincie de catre daci si au sustinut apoi, ca justificare, ca Dacia este greu de aparat, din pricina atacurilor barbare. Ulterior, Aurelian a creat in sudul Dunarii o alta Dacie, numita “Dacia Aureliana” si mai apoi “Dacia Ripensis”, pentru a pastra aparenta unei Dacii romane. Ce s-ar fi intamplat daca Regalian nu l-ar fi uzurpat pe Gallienus sau daca dacii liberi nu ar fi venit in ajutorul fratilor lor din tinutul ocupat de romani? Poate ca Dacia ar fi continuat, pentru cine stie cata vreme, sa fie provincie romana. In acest fel, Dacia a fost prima provincie a imperiului din care romanii au fost nevoiti sa se retraga.
Aureolus, ciobanul din Carpati, s-a proclamat imparat al Romei
Tot in vremea lui Gallienus a trait si Marcus Acilius Aureolus, dac dintr-o familie de ciobani, el insusi pastor in tinerete. Istoricul bizantin Zonaras spune despre el: “Aureolus era din tara getica, numita mai tarziu Dacia, si de neam obscur, fiind mai intai pastor…”. Intrat ca soldat de rand in armata romana, a castigat simpatia imparatului Valerianus si a ajuns ingrijitor al cavaleriei. Dupa ce a castigat si increderea lui Gallienus (succesorul lui Valerian la tron), a fost trimis de imparat in anul 265 sa lupte impotriva unui uzurpator din Galia, Postumus, dar Aureolus s-a aliat cu acesta impotriva imparatului de la Roma. A fost proclamat suveran la Mediolanum de catre armatele sale, in anul 268. Totul se petrecea in plina criza politica a imperiului, celebra criza a secolului al III-lea, cand s-au succedat la tronul Romei o multime de imparati, mai toti provinciali, mai adesea sprijiniti de armata.
Gallienus a pornit impotriva celui de-al doilea dac autoproclamat imparat, Aureolus, care i-a cerut ajutor lui Postumus. Acesta insa l-a refuzat, tradand prietenia care ii lega. Totusi, cel care a murit in asediul de la Mediolanum a fost Gallienus, iar Aureolus a reusit sa-si pastreze titlul, pana in vremea lui Aurelian, dar a fost tradat si ucis, ca si Regalian, de propriii lui soldati.
Imparatul Galeriu, “olteanul” care i-a razbunat pe daci
Galerius Maximianus (292-311) i-a urmat la domnie lui Diocletian, al carui protejat a fost. S-a nascut intr-un sat din apropiere de Serdica (Sofia), dintr-o mama daca, venita din nordul Dunarii, din Dacia Traiana.Se crede ca, dupa numele sau romanizat, Romula, mama sa ar fi venit de undeva din Oltenia, din Dacia Malvensis, poate chiar din orasul Romula (astazi Resca, jud. Olt). Lactantiu, scriitorul crestin care ne confirma originea dacica a imparatului Galeriu, ne mai da cateva informatii uluitoare despre acest dac ajuns imparat. In primul rand, a vrut sa supuna la obligatia platii impozitelor Roma si intreaga Italie, drept razbunare pentru umilirea dacilor de catre Traian, care le-a impus tribut dacilor. In al doilea rand, a vrut sa schimbe numele Imperiului roman in Imperiul dacic. Inainte de a muri, imparatul s-a retras in satul sau natal, care a fost numit Romulianum, dupa numele mamei sale.
Galeriu a ramas in istorie pentru persecutiile sale impotriva crestinilor, atat in vremea lui Diocletian, cat si dupa urcarea sa pe tron. Totusi, inainte de a muri, a dat primul edict de toleranta din istoria crestinilor, reeditat apoi de Constantin cel Mare. Pe arcul sau de triumf de la Salonic apar figuri de daci cu steagul lor national in forma de sarpe cu cap de lup. Specialistii inca nu s-au dumirit ce cauta acesti daci pe arcul lui Galeriu, dar unii dintre ei au presupus ca este vorba de soldati daci din regiunea natala a imparatului.
Dacismul lui Galerius este incontestabil, la fel si adversitatea sa fata de romani si de numele de “roman”, declarata deschis de imparat. Nu ar fi exclus ca seria lunga de documente ce relatau cucerirea Daciei, toate disparute astazi, sa fi fost cenzurate sau distruse in vremea lui Galeriu sau a altor imparati de mai tarziu, care au incercat sa apere astfel memoria dacilor

Daia
Maximinus Daia
Daia si Licinius

Maximinus Daia (sau Daza) era nepotul imparatului Galeriu. S-a nascut in Dacia Aureliana, la sud de Dunare, avand-o ca mama pe sora imparatului. A ajuns sa fie adoptat de unchiul sau, dar chiar si dupa adoptie, a tinut sa-si pastreze numele dacic. In schimb, despre Licinius, izvoarele spun ca se tragea dintr-o familie de tarani daci din Moesia Superior. S-a nascut in anul 265 si a ajuns prieten foarte bun cu Galeriu. Imparatul Galeriu i-a conferit lui Licinius titlul de “Augustus” in vestul imperiului, in anul 308, in timp ce Daia, nepotul imparatului, si Constantin (si acesta de origine moeso-dacica) au fost numiti “fiii augustilor”. In felul acesta, toti cei patru suverani care formau tetrarhia (forma de conducere cu patru imparati, doi de rang superior si doi de rang mai mic), erau de origine dacica.
Dupa moartea lui Galeriu, in 311, Licinius si-a impartit imperiul frateste cu Daia, dar in 313, s-a aliat cu Constantin, casatorindu-se cu sora lui vitrega, la Mediolanum (Milano). Constantin si Licinius se reunisera la Milano pentru un eveniment extrem de important: promulgarea edictului prin care religia crestina devenea egala in drepturi cu celelalte religii ale imperiului. De cealalta parte, Daia s-a aliat cu uzurpatorul Maxentiu. Conflictul dintre Licinius si Daia era previzibil. Daia a fost infrant si, spun unele surse, a preferat sa se sinucida. Locul sau a fost luat de Constantin, cumnatul lui Licinius. Dar tradarea a fost platita. Licinius si Constantin au intrat intr-un conflict, in urma caruia cel din urma a iesit invingator si a devenit unic imparat al imperiului. Cu acesti patru imparati de origine dacica, ce au condus imperiul simultan, a inceput o noua epoca in istoria Imperiului roman.

Constantin

Imparatul Constantin

Constantin şi Elena. Enigma dacilor de pe Arcul lui Constantin
Dar cel mai mare imparat roman de origine dacica este Constantin, primul imparat crestin din istorie. S-a nascut la sud de Dunare, la Naissus, in Serbia de astazi, pe atunci provincia Moesia Superior. Tatal sau, imparatul Constantius Chlorus, era tot din Naissus. In anul 325, in vremea conciliului de la Niceea, la Naissus este atestat un episcop care isi spune “Dacus”. Prezenta dacilor la sudul Dunarii, atat inainte de cucerirea Daciei cat si dupa aceea, este incontestabila. Deci, Constantin era, mai exact, un moeso-dac. Desi nu stim in ce fel dacismul sau i-a influentat actiunile, stim sigur un lucru: el este cel care, la doar doua secole dupa cucerirea Daciei, spoliaza monumentele din splendidul for al lui Traian.
Marea friza de piatra a lui Traian, masurand peste 30 de metri (dupa altii mult mai mult) si fiind a treia ca marime din intreaga antichitate, este sparta in bucati de Constantin. Patru bucati sunt incastrate in arcul sau de triumf de la Roma, dupa ce figura lui Traian este stearsa din reprezentarile reliefurilor. Mai mult, opt din grandioasele statui de daci, inalte de trei metri, care impodobeau forul lui Traian, sunt scoase de la locul lor si urcate pe Arcul imparatului Constantin. Ce logica sa aiba dislocarea unor statui colosale de daci si plasarea lor pe un monument al unui imparat roman, daca nu faptul ca acesta era nascut tot in tara dacilor? Cu siguranta, Constantin avea o mare pretuire pentru stramosii sai.
Documentele ne spun chiar ca ar fi incercat sa aduca Dacia sub stapanirea sa si a refacut podul de peste Dunare. Totusi, cum de a fost posibila aceasta “profanare” a forului lui Traian? Specialistii spun ca era nevoie de material de constructie si ca, in acelasi timp, nu mai existau artisti talentati ca in vremurile anterioare, arta romana aflandu-se intr-un declin evident. E adevarat, pe langa piesele luate din forul lui Traian, pe Arcul lui Constantin exista si reliefuri atribuite de specialisti epocilor lui Hadrian si Marc Aureliu. Deci, Constantin ar fi luat ce i-a placut de pe monumentele predecesorilor sai.
Gestul atat de neobisnuit si de socant al plasarii celor opt statui de daci pe Arcul de triumf al lui Constantin isi gaseste in acest fel o explicatie. Statuile de pe arc simbolizeaza obarsia dacica, mandra si iubitoare de libertate, a imparatului. Din aceasta perspectiva, nu ar fi deloc absurd sa ne gandim ca scrierea de capatai a lui Traian despre cucerirea Daciei a disparut, ca si celelalte scrieri ce relateaza acest eveniment dramatic din istoria dacilor, din ordinul lui Constantin.

Falsificarea istoriei

Se impune o intrebare: de ce manualele de istorie nu pomenesc nimic despre rolul dacilor in istoria imperiului roman? A existat si continua sa existe o adevarata conspiratie in jurul acestui subiect. Istoricii nostri, dar si unii straini, in special maghiari, au facut tot posibilul pentru a “demonta” originea dacica a unor personaje ajunse pe tronul imparatiei romane. Despre mama lui Galeriu s-a spus ca era o barbara, ba roxolana, ba ilira, ba, in cazul cel mai bun, daca romanizata, desi sursele ne spun raspicat ca era daca de la nordul Dunarii, chiar daca avea nume latin. Despre informatiile pe care ni le da Lactantiu cu privire la Galeriu s-a spus ca nu merita sa fie luate de bune. Despre cele din “Historia Augusta”, care ne atesta originea dacica a lui Regalian, la fel, ca ar fi vorba de niste nascociri. De ce toate acestea? Din doua motive diferite, dar cu un unic scop. Unii istorici maghiari, in frunte cu A. Alfldi (1940), au vrut sa demonstreze ca, dupa abandonarea provinciei, in Dacia nu a mai ramas niciun dac si ca nu a existat niciun fel de continuitate de-a lungul mileniului “intunecat”, pana la venirea maghiarilor in Transilvania. Aparitia unor personaje istorice importante, de obarsie dacica, le incurca socotelile, si au recurs la contestarea surselor documentare, pentru a demonstra ca nu este vorba de daci autentici.
Istoricii romani, in schimb, au cautat sa demonstreze ca, dupa abandonarea Daciei, toata populatia ramasa in provincie era deja complet romanizata. Prin urmare, si imparatii de origine dacica trebuiau sa fie tot romani. La acea vreme, “nu trebuiau” sa mai existe decat romani, eventual proveniti din stramosi daci romanizati. Dar faptul ca scrierile la care ne-am referit insista asupra originii dacice a acestor imparati ne arata cu claritate ca ei nu erau daci integral si definitiv romanizati, ci originea lor etnica era foarte importanta. Cunosteau, desigur, limba latina, erau integrati in societatea romana provinciala, dar obarsia lor era dacica.
Daca ar fi fost daci complet romanizati, fara sa mai poarte vreo mostenire dacica, li s-ar fi spus romani, pur si simplu, fara prea multa insistenta pe originea etnica. Probabil din acest motiv, istorici precum Constantin Daicoviciu, Radu Vulpe si altii au contestat dacismul lui Regalian ori al lui Galerius (despre Constantin nici nu se discuta, dat fiind ca s-a nascut la sudul Dunarii). Radu Vulpe chiar a insistat asupra faptului ca mama lui Galeriu, Romula, nu era daca, ci provenea dintr-o familie de colonisti iliri stabiliti in Dacia, desi nici un document nu sugera asa ceva. Dupa trei decenii, intr-o alta lucrare a aceluiasi istoric, Romula “devenea” o daca romanizata. In schimb, Dimitrie Cantemir nu se sfia sa-l numeasca pe Aureolus “hatmanul calarimii Avreulus Dacul”.
Deci, atat pe istoricii maghiari, cat si pe cei romani, ii deranja existenta unor daci dupa retragerea romanilor din Dacia. Si intr-un caz, si in celalalt, s-a dorit inlaturarea dacilor din istorie, prin incalcarea adevarului stiintific furnizat de izvoarele scrise. Aceasta falsificare persista pana astazi, iar istoria oficiala nu recunoaste originea dacica a acestor imparati. Stergerea dacilor din istorie pare sa fie urmarea unui blestem ce s-a nascut demult, dar continua si astazi. Istoricii nostri desavarsesc opera celor ce au ars scrierile despre daci si i-au lasat intr-un intuneric ce pare sa nu se mai sfarseasca.

Sursa: www.lovendal.net