Dacia Iluministă

Daniela Lupascu
Aceasta este traducerea unui raport german, care poartă data de 4 noiembrie 1940.
Autorul acestui text stabileşte strategia de acţiune a Germaniei naziste în România, la
două luni de la alungarea regelui Carol al II lea şi la puţină vreme de la sosirea misiunii
militare germane. Documentul se găseşte la Arhivele Naţionale ale României, Fondul
Microfilme SUA, rola 258 cadrul 1405523. Raportul a fost recuperat din arhivele naziste
de armata americană, însă din păcate nu a fost înregistrată provenienţa lui. După ton,
vocabular şi atitudine pare să fie elaborat de un membru al NSDAP. Diplomaţii şi
economiştii celui de-al treilea Reich rareori se exprimau atât de direct în rapoartele
scrise.
Dincolo de originile acestui raport şi identitatea autorului său este şocantă viziunea
asupra trecutului şi viitorului României. În ziua de azi găsim destui români care susţin
idei asemănătoare cu cele din acest raport. Pe de altă parte acest document scoate la
lumină adevărata părere a naziştilor faţă de legionari.
Cât despre viitorul rezervat României lucrurile sunt spuse limpede: o colonie
furnizoare de materii prime şi forţă de muncă

Raport german din 4 noiembrie 1940

România de pe cele două părţi ale Carpaţilor reprezintă două entităţi deplin diferite.
Transilvania şi Banatul sunt marcate de Europa Centrală; Valahia, Moldova şi
ţinuturile de la gurile Dunării sunt mai degrabă oriental-asiatice . Încă din secolul al X
lea cultura ţărănească şi orăşenească a Imperiului a ajuns până la arcul carpatic. De
cealaltă parte a Carpaţilor nu s-a putut clădi ceva asemănător, de aici începe un spaţiu
colonial care nu este capabil să trăiască într-un mod propriu şi este influenţat de
formele exterioare. Valahia şi Moldova au fost dependente de imperiile german, turc şi
rus şi din păcate la dorinţa acestor puteri au devenit state “independente”. “Naţiunea
română” nu este nici în ziua de azi nimic altceva decât o legendă a istoriografiei. Până în
secolul al XIX lea nu a existat de fapt decât o viaţă vegetativă a micului popor de ţărani
şi păstori valahi care număra cu puţin peste un milion de oameni care niciodată nu au
avut o clasă conducătoare proprie ci nişte profitori patriarhali care se schimbau adesea.
Înmulţirea de zece ori a acestei populaţii în secolele XIX şi XX s-a reuţit prin apariţia
sistemului industrial european care a transformat stepele în terenuri agricole. Această
mare şansă economică s-a transformat, ca la toţi primitivii, într-o creştere a populaţiei.
De aici a rezultat un număr mai mare şi o clasă de mari proprietari lacomi care nu aveau
nici o legătură cu pământul şi cu masele muncitoare; fără să existe un popor şi cu atât
mai puţin o naţiune. Puţinul care are legătură cu voinţa poporului vine din Transilvania.
În cercurile românilor emigraţi aici ca forţă de muncă, în urma contactului strâns cu
cultura mărcilor de graniţă ale Imperiului a apărut dorinţa de a da o viaţă mai bună
neamului propriu. Însă până în ziua de azi s-a rămas la stadiul de dorinţă.
Aceasta nu putea să fie altfel, spune Garda de Fier deoarece clasa conducătoare străină
orientată doar spre câştig a nimicit toate încercările de îmbunătăţire. Faptul că turcii,
grecii, evreii şi alţi străini au devenit zeii idealului îmbogăţirii fără limite şi acceptarea
corupţiei ca sistem au făcut ca aceste dorinţe idealistice să nu aibă nici o şansă. Abia
revoluţia din 1940 a dat ocazia unei renaşteri a poporului român pentru o viaţă de
naţiune independentă.
Ar fi o greşeală acceptarea necritică a acestei teze a Gărzii de Fier. Este adevărat că
mişcarea lui Codreanu este cea mai puternică expresie de sănătate şi voinţă proprie
care a apărut în rândurile populaţiei României. Putem astfel vedea că există aici
substanţe ale unei rase vrednice. Este însă îndoielnic că acestea sunt destul de
puternice pentru a crea un stat şi a transforma o populaţie într-un popor. În primul
rând nu există un conducător şi nici o clasă conducătoare . Codreanu şi 17.000 de
comandanţi subordonaţi au fost înlăturaţi şi “poporul” nu s-a mişcat. Revoluţia nu a fost
făcută de Garda de Fier, ci de Antonescu, un general despre care se poate spune că
este un bărbat curajos. Lovitura de stat i-a reuşit deoarece inamicii săi au fost nişte
nemernici laşi. Şi chiar şi aşa Antonescu nu ar fi reuşit nimic dacă prăbuşirea politicii
externe a vechiului sistem nu i-ar fi pus în mână toate atuurile. Revoluţiile adevărate au
drept urmare modificarea politicii externe. Noua Românie însă trăieşte de la început pe
baza atotputernicei bunăvoinţe a Axei, chiar şi din punctul de vedere al politicii interne.
Anume nu împotriva unor puteri străine a trebuit Antonescu să cheme trupele
germane, ci împotriva propriei sale armate şi împotriva rezistenţei din cadrul aparatului
de stat pentru că într-adevăr nu avea la îndemână forţe proprii care să îi fie alături. Într-
o ţară ai cărei ofiţeri, funcţionari şi intelectuali aproape fără excepţie sunt obişnuiţi să
trăiască din trădare, acest bărbat care înainte de toate pretinde cinste s-a confruntat
imediat cu o duşmănie crescândă . De asemenea trebuie evitată luarea drept realitate a
viselor gardiştilor. Noua Românie va avea nevoie pentru totdeauna din punct de vedere
al politicii externe de sprijinul trupelor germane, iar din punctul de vedere al politicii
interne pentru cel puţin câteva decenii.
Garnizoanele germane din România îi dau Reichului garanţia că nu vor apărea dezordini
în sud-estul spaţiului său vital care ar fi păguboase din punct de vedere politic şi pentru situaţia
aprovizionării sale.
Mulţumită capacităţii populaţiei româneşti de a răbda de foame, mica supraproducţie agrară
a României va fi la dispoziţia Reichului şi petrolul îşi
va găsi drumul spre Reich câtă vreme acesta va curge. Astfel prin aceste exporturi
româneşti se pare că vor asigurate lipsurile industriei germane. Apare acum întrebarea
dacă Reichul trebuie să se mulţumească cu atât. Nu ar fi mai degrabă în interesul său să
folosească pe deplin bogăţiile naturale şi forţa de muncă din această ţară apropiată?
Recolta medie la hectar în România este doar puţin mai mare decât jumătate din media
Reichului, în ciuda faptului că terenul este în general cu mult mai bun decât cel din
Germania. De asemenea nu sunt folosite nici pe departe toate oportunităţile agricole
ale României. Tratatul Wohlthat a indicat numeroase căi rin care să fie folosite puterile
economice ale României şi să fie însufleţite schimburile comerciale. Tratatul este în
continuare în vigoare şi piedicile politice care se opuneau punerii lui în aplicare au
dispărut. Fără îndoială că mijloacele prevăzute în tratat pot fi folosite acum mai bine,
însă este nevoie de un discipol dornic de învăţătură şi care să fie capabil de dezvoltare
asupra căruia să se facă simţite efectele pedagogice. Însă această viziune trebuie mai
întâi analizată în mod corect. Întreaga dezvoltare istorică pasivă de până acum a
României vorbeşte împotriva unei posibilităţi de acest fel. Cunoscătorii ţării ne asigură
că populaţia României nu este una ambiţioasă şi că în mod oriental-slav se
mulţumeşte cu astâmpărarea foamei în loc să se străduiască să îşi asigure toate cele
necesare. Religiozitatea moartă a bisericii ortodoxe îi întăreşte în această atitudine.
Faptul că credinţa ortodoxă se găseşte alături de ideea naţională şi de cea de ordine în
ideologia Mişcării Legionare ne face să nu ne aşteptăm la nici un fel de schimbare. Dacă
se doreşte ca România să nu fie doar păstrată ci să fie folosită pe deplin acest lucru nu
poate avea succes doar prin consiliere, ci prin metode coloniale. Pentru aceasta este nevoie ca în locul proprietăţilor ţărăneşti minuscule prost exploatate să apară mari
moşii care să fie administrate după metode moderne sub conducere germană. Apoi
trebuie ca forţa de lucru care acum leneveşte să fie ocupată intensiv pe model colonial
cu agricultura şi trebuie alcătuite mair armate de muncitori care să refacă sistemul de
drumuri extrem de înapoiat. Industriile care necesită forţă de muncă intensivă trebuie
să fie transferate din Reich în România.
În acest fel i se va da poporului german din România o şansă de implicare care să îi dea
şi conştiinţa că joacă un rol important în cadrul Reichului. Poporul german din România
a devenit de puţină vreme o corporaţie de drept public. Ei se poat alătura drapelului
Reichului şi pot să îşi satisfacă serviciul militar în regimente proprii. Prin aceasta se
reuşeşte ca Reichul să nu cedeze acest vechi post de graniţă, ci să îl păstreze şi cum este
de dorit, să îl dezvolte. Ţara de dincoace de Carpaţi poate prin munca saşilor
transilvăneni să primească din nou caracterul unui district german. De asemenea grupul
etnic german oferă o rezervă necesară de oameni cunoscători ai ţării care să fie folosiţi
pentru rezolvarea problemelor de cealaltă parte a Carpaţilor.
Aceste sarcini pot fi îndeplinite fără să fie atinsă suveranitatea formală a României
(caracteristicile cele mai importante ale suveranităţii oricum îi lipsesc acestui stat) şi
fără ca să fie blocate posibilităţile de dezvoltare ale puterilor vrednice din rândul
populaţiei româneşti. Modalitatea de acţiune trebuie să fie o impunere pe cale paşnică.
Nu ar trebui să fie dificil de obţinut sprijinul guvernului român pentru înfiinţarea unor
moşii model şi treptat numărul acestor mari moşii să fie crescut. De asemenea nu ar
trebui să fie întâmpinate obstacole de netrecut pentru punerea sub regie germană a
construcţiilor de drumuri şi canale. Nu este nevoie de mijloace violente pentru
penetrarea industrială. Există destul capital în Reich care caută oportunităţi şi care
printr-o organizaţie centrală de intermediere în mod planificat să fie orientat către
România.
Printr-o politică românească bazată pe realităţi şi nu pe programul imposibil de realizat
al unei minorităţi de gardişti fiecare va primi ceea ce i se cuvine: masele capabil de
dezvoltare o mai bună supraveghere şi alimentare ca până acum, germanii vor primi
conducerea în ceea ce priveşte interesele Reichului şi foloasele cuvenite pentru
contribuţia şi responsabilitatea lor politico-militară, forţele vrednice de origine
românească vor primi participarea la guvernare şi administrare, conducerea producţiei
şi a comerţului.
Misiunea militară germană din România trebuie să apere ordinea astfel încât să nu mai
fie posibile dezordinile. Reichul german nu trebuie să lase să îi scape posibilităţile
coloniale care se găsesc la uşa sa.

Putem concluziona că mai sunt oameni, inclusiv români, care cred în aşa ceva !!!
„Mişcarea Dacia” va combate astfel de ABERAŢII !!!
Postarea anterioară se referă la aceste „tendinţe separatiste”… cum pot fi mai accesibile
resursele umane şi materiale din spaţiul carpato-danubiano-pontic, dacă nu DIVIZATE ???
DIVIDE ET IMPERA  este practicat de 2000 de ani… a venit vremea să ne trezim !