Dacia Iluministă

Pentru întemniţat, celula în care îşi ispăşeşte pedeapsa reprezintă un adevărat univers. El recrează acolo o lume similară peşterii, din mitul cu acelaşi nume al lui Platon. Această lume dă naştere pentru întemniţat unei paradigme, care îi explică anumite probleme, care mai apoi produce teorii, standarde, reţete şi un mod de gândire specific vieţii de închisoare. Cu ajutorul acestora deţinutul îşi explică şi încearcă să controleze realitatea care îl înconjoară. Mai mult, paradigma se impune şi noilor veniţi care o acceptă mai devreme sau mai târziu sub presiunea “veteranilor”. Aderarea la această paradigmă a “vieţii de închisoare” presupune şi aprobarea tacită a regulilor ei specifice. Similar, deţinutului, noi înţelegem viaţa în modul în care o facem astazi datorită paradigmei la care am aderat în mod inconştient sau care ne-a fost impusă prin educaţie. Ea reprezintă acel miez ascuns care transformă orice perceptie pură în ceva ce noi numim experienţă. Ne oferă uneltele mentale (reprezentări şi desemnări) pentru a “traduce” experienţa în ceva “cunoscut” la care să ne raportăm.

Cuvântul “paradigmă” are o istorie aparte. El provine din limba greacă (paradeigma) unde desemna un arhetip sau ideal. Mai târziu, cuvântul a dobândit un cu totul alt înţeles, care este folosit şi astăzi – acela de model, teorie explicativă atotcuprpinzătoare sau principiu care distinge legăturile si opoziţiile fundamentale între câteva noţiuni dominante cu funcţie de comandă şi control al gândirii.

Thomas Kuhn, în cartea sa “Structura revoluţiilor ştiinţifice”, arată că ştiinţa nu progresează într-un mod pe care-l considerăm obişnuit, acela de a trece de la un adevăr restrâns, la un adevăr mai larg, mai cuprinzător, ci rămâne fixată, dependentă de o anumită dogmă sau reprezentare – o paradigmă – la care se renunţă cu mare dificultate, iar atunci când se renunţă, ea este imediat înlocuită cu o altă paradigmă. Ca paranteză, cel mai bine se vede acest lucru în teoria economică, care şi astăzi are la bază principiile folosite în fizica mecanicistă, cu toate că la această teorie mecanicistă s-a renunţat de multă vreme, pentru că nu explica cum se cuvine realitatea fizică care ne înconjoară. Aderarea la o astfel de paradigmă incompletă şi nesustenabilă, are concinţele dezastruoase pe care le vedem astăzi în economie.

Ca exemple de astfel de răsturnări de paradigmă în ştiinţă opernic, Ptolemeu, avem următoarele: sistemul lui Copernic (în care soarele era considerat a fi centrul universului) a detronat sistemul lui Ptolemeu (în care Pământul era în centru), iar fizica clasică a lui Newton a fost înlocuită cu fizica cuantică şi relativistă.

Ştiinţa trece prin perioade de conservatorism (numite “normale”) care alternează cu perioade de revoluţie, atunci când numărul erorilor teoriei sau a lucrurilor care nu mai pot fi explicate în interiorul paradigmei creşte foarte mult. Atunci când apar anomalii şi fapte inexplicabile pe care o paradigmă nu le poate cuprinde în mod consistent (nu mai poate oferi explicaţii plauzibile la acestea), atunci când problemele prezente nu le putem rezolva folosind paradigma curentă, viziunea oamenilor asupra realităţii ar trebui să se schimbe, la fel ca şi modul lor de a percepe realitatea, modul de a gândi şi, mai ales, valorile la care aderă aceştia. Însă aceste lucruri se fac foarte greu, deoarece majoritatea oamenilor – similar maimuţelor din experiment – spun că anomaliile apărute reprezintă de fapt, percepţii subiective înşelătoare ale unor oameni anormali (“normali” fiind aceia care acceptă paradigma), luptând împotriva acestora pentru a-i intimida pe ei sau pe eventualii aderenţi, şi încercând prin toate mijloacele să-i facă să rămână în acest program de control şi autoapărare a paradigmei.
Aceşti apărători înverşunaţi ai paradigmei consideră că propria lor supravieţuire individuală este dependentă de supravieţuirea paradigmei. Ei nu îşi pot imagina altceva şi nici nu au curajul să o facă, şi atunci – pentru a apăra paradigma – vor manipula, vor controla societatea, îi vor imprima direcţiile de acţiune, totul pentru a împiedica derapajul culturii, al gândirii umane şi al cadrului social din limitele paradigmei de care ei depind. În numele apărării acesteia, vor ignora, vor ameninţa, vor bagateliza orice tentativă de a face publică vreuna din anomaliile paradigmei.