Dacia Iluministă

Amintiri din copilarie

        Asta-vara urcand la Varful Domnului, am tresarit la vederea unui SUV, in jurul caruia se harjoneau pe ritm de manele, doi tineri imbracati in plastic de firma. Atunci am priceput de unde venea mirosul de ambreiaj si motorina!

Mi-a venit asa deodata un dor de mirosul de balega proaspata, cu miros de flori de munte, pe care femeile le strangeau de pe drumul pietruit, pentru a “lipi”bucatariile de vara.

Mi-e dor de vacile micute, dar vioaie si disciplinate, care se opreau in fata portii, asteptand cu rabdare sa se gaseasca cineva sa le deschida. La acea ora, toti erau ocupati cu cate ceva; cu gatitul,  cu aducerea  apei de la fantana, pusul poamelor la uscat, curatatul porumbului sau cu toarcerea  fuiorului. Nu riscau sa zaboveasca prea mult, pentru ca si laptele era o necesitate.

Mi-e dor de masuta joasa cu trei picioare a tzatzei Veta, pe care se rasturna mamaliga aburinda, tocmai buna de facut bulz cu putina branza de oaie si care era mai buna mancata cu Petrus, Ionel, Paul, Toma si Valerus, asezati fiecare cu genunchii in gura, pe cate un taburet tot cu trei picioare (de ce azi au patru, ca doar nu sunt mai stabile!?). Si asta in timp ce ma faceam ca nu aud pe mam’are chemandu-ma la masa.

Dupa toate prunele, merele, zarzarele, murele, fragii, dudele si caisele mancate peste zi, bineinteles ca mancarea de sarbatoare pentru nepotul de la oras, nu mai avea loc si atunci se pornea pomenirea tuturor sfintilor si arhanghelilor.

Mi-e dor de fotbalul pe izlaz, chiar daca obligat fiind sa-mi lepad “tenisii” pentru par condicio, ma alegeam cu zgarieturi cat tinea pielea, tratate exclusiv cu apa oxigenata dupa diverse ore, ca doar atunci nu esistau pandemii. Vacile nu erau nebune, porcii si gainile nu aveau gripa, iar fructele nu erau “stropite”.

Cu balega dintre degete era mai simplu, pentru ca unde este izlaz este si parau.

Grija noastra cea mai mare era sa dam goluri tehnice, adica nu cu suturi de ghiolbani, pentru ca se risca sa “dai” gol, dar sa trebuiasca dupa aceea sa aduci mingea din valea paraului; si tin sa va spun ca dupa urcus, trebuia sa-ti tragi sufletul cateva minute, timp in care coechipierii ramaneau in inferioritate numerica si toata straduinta ta se demonstra neproductiva.

Mi-e dor de hoinarelile pe coclauri, cand cu o “eugenia” ( nu aceea a lui Hitler!), multe mere padurete si mure, completate fara “complicatii” cu apa de izvor, ma prindea ora mesei anuntata cu “tarie” de mam’are; tin sa precizez ca de multe ori eram la cinci minute de alergatura, dar ecoul era foarte puternic si “convingator”. Asa cred ca mi-a venit pasiunea pentru atletism. In mod sigur si intalnirea pe o culme cu un urs (spre norocul meu, din aceia ce mananca mure!), a contribuit substantial la dezvoltarea acestei pasiuni.

Eu nu sunt o persoana cu inclinatii literare, ci unul care se intreaba: incotro ne indreptam?

Nu ar trebui oare sa ne “intoarcem”un pic la “radacini”?