ROMÂNI UITAŢI
ROMÂNI UITAŢI
Viorel Dolha
Asociaţia Învăţătorilor Ardeleni – preşedinte
Neamul tracilor, după Iorga, „se întindea pe toată peninsula Balcanică, mergea până în Ucraina, se ridica foarte sus, la nord peste Tisa, avea prelungiri pâna la Vistula şi în Asia Mică” [1].
Burebista a reuşit să unifice toate triburile cuprinse între Carpaţii Nordici şi Balcani, între Câmpia Panoniei şi Bug [2]. Mai târziu, stăpânirea romană a aceloraşi ţinuturi şi romanizarea, au condus la formarea aceluiaşi popor între fruntariile pomenite mai sus.
Însuşi istoricul sovietic K. Porski în lucrarea „România” din 1924 afirma că: „daco-romanilor le aparţineau pe atunci toate pământurile de la râul Tisa în vest, până la râul Nistru şi Marea Neagră în est şi de la cursul superior al râului Tisa şi râului Nistru în nord până la Dunăre în sud, adică o suprafaţă ceva mai mare decât România Mare de azi… pe acest teritoriu trăiau daco-geţii romanizati, strămoşii românilor de azi” [3].
Urmaşi ai dacilor liberi romanizaţi, românii maramureşeni în nord-vest, brodnicii, bolohovenii şi berladnicii în nord şi est vor participa (favorizaţi de invazia tătară care a stopat revărsările altor neamuri între Carpaţi şi Nistru) la alcătuirea statului moldovean care se va întinde în scurt timp până la Nistru şi mare, Roman I numindu-se în 1392 „singur stăpânitor al Ţării Moldovei de la munte până la mare”.
Până la 1792 când ruşii vor ajunge la Nistru [4], Moldova a trăit între momente de stabilitate şi chiar o extindere (vezi Pocuţia stăpânită de Moldova vreme de un secol şi jumătate cu întreruperi şi Ucraina sau „Ţara noastră de dincolo” cum numeau Ioan Vodă cel Cumplit la 1574 şi Duca la 1681 părţile transnistriene) şi momente de restrişte pentru că fiecare din vecini era gata să speculeze momentele de slăbiciune.
Uneori (ca în 1412 Polonia şi Ungaria [5]) vecinii îşi dădeau mâna pentru a împărţi Moldova.
Primul atac otoman asupra Moldovei a fost în 1420 pentru ca în 1484 turcii să ia Cetatea Albă şi Chilia, iar în 1538 Tighina şi Bugeacul. Alături de tătarii din Buceac vor mai constitui un pericol permanent şi cazacii (dintre care mulţi erau români).
Soarta Tighinei o va avea la 1713 (când va deveni raia turcească) şi Hotinul, el mai fiind ocupat în câteva rânduri de polonezi.
La 1711 ţarul Petru I recunoştea Moldovei vechile hotare până la Nistru şi mare şi întărea neamestecul în treburile Moldovei în clauza: „Din moscali să nu s’amestece la boeriile Moldovei, nici să s’ însoare în ţară nici să cumpere moşii”.[6] La 1770 moldovenii credeau, încă în salvarea ce ar putea veni din partea Rusiei, o delegaţie de boieri cerând Ecaterinei a II-a ajutor în restituirea raialelor Hotin şi Tighina [7].
La un secol după tratatul amintit mai sus, Rusia va răpi în 1812 jumătatea estică a Moldovei ce se va numi de atunci Basarabia, nume sub care era numită atunci decât partea sudică a zonei pentru că fusese în stăpânirea Basarabilor munteni.
Încă din 1807 Rusia obţinuse consimţământul Franţei de a încorpora Moldova şi Muntenia [8]. Dovezi ale politicii de troc ce funcţionau atunci sunt şi faptul că în 1810 Rusia ar fi renunţat la principatele dunărene dacă ar fi primit compensaţii în Caraibe [9] iar 1812 a însemnat un târg în care iniţial ruşii cereau Moldova până la Siret, iar turcii o ofereau doar până la Prut, dar fără Ismail şi Chilia [10].
Scriitorul şi demnitarul rus P.Svinin spunea în 1816 referitor la Basarabia că: „Locuitorii autohtoni sunt moldoveni sau români (valahi)… descendenţii coloniştilor romani” [52].
În 1774, după retragerea armatei ruse din Moldova, trupele habsburgice au ocupat ţinuturile Cernăuţiului, Câmpulungului şi Sucevei (viitoarea Bucovină) pentru care, prin mituirea unor demnitari, vor obţine în anul următor consimţământul Porţii.
Protestele împotriva acestei amputări teritoriale făcute de domnitorul Grigore Ghica îi vor atrage acestuia la 1777 moartea [11].
Încă din perioada războiului Crimeii, N.Golescu şi C.A Rosetti în 1854, Magheru în acelaşi an, apoi în 1855 aceiaşi plus domnitorul Grigore Al.Ghica împreună cu o parte a boierimii şi a fruntaşilor de peste Prut, fac demersuri având sprijinul marilor puteri, mai puţin Franţa, pentru retrocedarea Basarabiei.
În 1856 cu scopul de a îndepărta Rusia de la gurile Dunării, Moldovei i se vor atribui Cahulul, Bolgradul şi Ismailul [12] doar.
Deşi se obţinuseră în aprilie 1877 garanţii din partea Rusiei privind integritatea României cuprinzând şi judeţele sud-basarabene, în 1878 la Berlin, marile puteri îi permit Rusiei de a anexa sudul Basarabiei în schimbul Dobrogei care îi revenea României [13].
Această experienţă tristă îl va face pe Carol I mai apoi să declare „decât să mai câştigăm un război cu Rusia mai bine să-l pierdem cu Germania“ [14].
În teritoriile răpite de austrieci şi ruşi, spunea Eminescu „de atunci şi până acum măsurile silnice pentru stârpirea românismului se iau fără curmare…încât este oprit a cânta în ziua de Paşti ‘Hristos a înviat’ în româneşte” [15], măsuri întărite cu un sistem de colonizare despre care vom aminti în episoadele următoare.
În mai 1915 Austro-Ungaria promitea României Bucovina până la Siret, iar în cazul intrării în război Bucovina până la Prut, zona Mehadiei şi Basarabia cu Odessa(50).
În anul 1914 Rusia recunoştea dreptul României de a uni provinciile aflate sub ocupaţia austro-ungară inclusiv a Bucovinei delimitată după principiul naţionalităţilor.
Bucovina până la Prut va fi recunoscută României şi în tratatul de alianţă dintre România şi Antantă din 4 august 1916 [16].
Sfatul Ţării din Chişinău a hotărât la 2 decembrie 1917 proclamarea Republicii Democratice Moldoveneşti, la 24 ianuarie 1918 independenţa acesteia, iar la 27 martie 1918 unirea Basarabiei cu România.
[17] Sfatul Ţării avea o componenţă etnică în concordanţă cu situaţia naţionalităţilor în provincie: 105 români, 15 ucrainieni, 13 evrei, 6 ruşi, 3 bulgari, 2 germani, 2 găgănzi, 1 polonez, 1 armean, 1 grec. [18] La 28 nov. 1918 Congresul General al Bucovinei a hotărât unirea Bucovinei cu România.
Privitor la cele mai sus poziţia ucrainienilor a oscilat. După ce Rada ucraineană declară la 18 iulie 1917 că Basarabia face parte din Ucraina, în ianuarie 1918 reprezentantul ucrainean la Bucureşti, Georges Gasenko, declara: „Ucraina naţionalistă şi România întregită au doi duşmani comuni: bolşevismul şi albgardismul rus care visează Rusia cea veche una şi indivizibilă…Ucraina democratică, după principiile lui Wilson, nu pretinde acele teritorii care doresc să rămână în graniţele României Mari. Cu această Românie Nouă, Ucraina se va înţelege pe deplin” [20].
În 16 martie 1918 guvernul Ucrainei a trimis guvernelor german, austro-ungar, turc, bulgar şi român o notă în care se afirma: „Basarabia, din punct de vedere etnografic, economic şi politic formează o unitate indivizilă cu teritoriul Ucrainei”. [21] Încă în 26 iulie 1919 Rada ucraineană adoptă o rezoluţie care spune că „nu doreşte în nici un fel să pună în discuţie frontiera actuală între cele două state şi consideră Nistrul ca frontieră definitivă între ele” [22].
Pe plan internaţional unirea Bucovinei cu România e recunoscută la 10 septembrie 1919 [23] iar unirea Basarabiei cu România la 28 octombrie 1920 [24].
România Mare nu a însemnat însă o reunire în acelaşi stat a tuturor românilor. În est, dincolo de Nistru, România a lăsat încă sute de mii de români.
Pe lângă motivele propagandistice, înfiinţarea în cadrul Ucrainei la 12 octombrie 1924 a Republicii Autonome Socialiste Sovietice Moldoveneşti a recunoscut că marginea estică a românităţii trecea cu mult de Nistru [25].
Consecinţă a protocolului adiţional secret la pactul încheiat între Germania şi Uniunea Sovietică la 23 august 1939, URSS prin notele ultimative din 26 şi 28 iunie 1940 obligă România la cedarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord [26] iar la interpretarea şi punerea în aplicare a acestora a mai răpit şi Herţa, câteva insule pe Braţul Chilia şi Insula Şerpilor după cum se va vedea în capitolele următoare. Se pare că în 1936 Göring ne-a propus în schimbul neutralităţii să ne garanteze graniţele faţă de Ungaria, Bulgaria şi URSS, propunere refuzată de statul român.
După cum se va vedea, URSS în perioada anterioară lui 28 iunie 1940 lăsa să se înţeleagă că va reuni ţinuturile româneşti din stânga şi dreapta Nistrului formând o mare Republică Moldovenească.
La 2 august 1940 însă, Sovietul Suprem al URSS, depăşindu-şi prerogativele, fără a consulta populaţia, şi contrar oricăror principii etnice, economice, istorice, sau geografice, va ceda Ucrainei Bucovina de Nord, Herţa, Basarabia de Nord (Hotinul), Basarabia de Sud (judeţele Ismail şi Cetatea Albă) şi o mare parte din raioanele fostei republici autonome transnistriene (Codâma, Balta, Pesciana, Crutâi, Valea Hoţului, Ocna Roşie, Nani şi Bârzu) [27].
Cedările se pot explica şi prin faptul că Ucraina a fost cea care se ocupa cu organizarea administraţiei în teritoriul răpit în 28 iunie 1940. Maniera dubioasă şi nedreaptă prin care s-au făcut cedările teritoriale către Ucraina sfâşiindu-se Basarabia a fost contestată în 1946 chiar de secretarul P.C. din Moldova, N. Salagor şi primul ministru al R.S.S.M N.Koval care cer într-o scrisoare către Stalin reîntoarcerea în componenţa R.S.S.M. a Hotinului, Cetăţii Albe şi Ismailului. [28] Demersul nu a primit nici un răspuns.
Armata română a trecut Prutul în data de 20 iunie 1941 eliberând ţinuturile româneşti înstrăinate cu un an înainte intrând în Cetatea Albă la 26 iulie 1941.
Din vara anului 1941 şi până în primăvara lui 1944 în Transnistria a funcţionat o administraţie românească amplificând conştiinţa apartenenţei provinciei la viaţa naţională românească. [29]
După ce trupele sovietice forţaseră Prutul la 26 martie 1944, consecinţă a politicii sferelor de influenţă a marilor puteri, România a fost nevoită să consimtă prin tratatul din 10 februarie 1947 la cedarea către URSS a teritoriilor răpite de aceasta în 1940.
În zadar scria regele Mihai la 24 ianuarie 1945 preşedintelui Roosevelt: „trebuie subliniat că atât Basarabia cât şi Bucovina de Nord fuseseră timp foarte îndelungat teritoriu românesc şi că majoritatea locuitorilor sunt de aceeaşi origine etnică şi au aceeaşi limbă şi obiceiuri ca şi ceilalţi locuitori ai acestei ţări.” [30]
Declaraţia de la Chişinău din 26-28 iunie 1991 menţionează că doar în judeţele Crenăuţi, Chişinău, Cetatea Albă şi Bălţi au fost arestaţi 1122 intelectuali între 28 iunie – 4 iulie 1940, că în august ’40 au fost trimişi în Siberia 53.356 tineri (între ‘44-’49 alţi 80.000), că în 12 iunie ’44 au fost deportate 5.000 familii, iar în 28 iunie ’49 alte 11.000, că seceta din ‘46- ’47 a răpus 800.000 basarabeni.
Din întreg teritoriul răpit de sovietici au fost strămutaţi în era stalinistă circa 1.300.000 români.
Foarte mulţi basarabeni s-au refugiat în România (mare parte a intelectualităţii). Învăţătorii refugiaţi din Soroca îi scriau lui dr. Petru Groza în 1945 că „suntem decişi să murim cu toţii aici decât să plecăm în Basarabia”. [53]
Prin „acordul” sovieto-cehoslovac din 29 iunie 1945 intră în componenţa Ucrainei şi Maramureşul de la nord de Tisa, [31] zonă care în timpul războiului fusese anexată de Ungaria.
Adăugându-se la politica de colonizare cu străini şi de deznaţionalizare înfăptuită de ruşi şi austrieci înainte de 1918, perioada postbelică va duce la cote nebănuite aceste practici.
Dovadă a politicii de subţiere a elementului românesc în zonă, sunt şi apelurile lui Hrusciov din 7 ianuarie 1955 şi ale cotidianului „Moldova Socialistă” din 9 ianuarie 1965 care îndemna moldovenii să plece în Kazahstan şi alte republici din est oferindu-le tentante avantaje. [32]
Însă când nu reuşeau să convingă apelau la alte mijloace, astfel ziarul francez „Figaro”scria în 2 martie 1965: „Pentru a termina orice revendicare teritorială a Basarabiei, URSS a reluat deportarea românilor din Basarabia spre Asia Centrală”.
După cum bine a afirmat I.Pelivan „turcul ne jefuia dar nu se băga cu cizmele lui murdare în sufletul nostru stămoşesc”. [33] Ruşii vor atenta şi vor reuşi în bună măsură să altereze conştiinţa naţională a românilor din teritoriile ocupate.
Fără a vorbi de situaţia şi mai disperată a românilor din Ucraina să amintim că în cele patru municipii ale Republicii Moldova din totalul de 106 şcoli în 1988 doar 6 erau pur moldoveneşti, iar dintre cele 201 grădiniţe 119 erau ruse, 64 mixte şi doar 18 moldoveneşti. [34]
La institutul de istorie din Chişinău, până în 1960 nu era nici un moldovean băştinaş, iar prin „cultură” filme de genul celui intitulat „Pasărea albă pătată cu negru” defăimau „atrocităţile” româneşti şi inoculau sentimentele românofobe.[35]
Până în 1961 în biroul P.C.din Moldova nu a acces nici un basarabean, iar în 1976 din 14 membri doar 3 erau basarabeni. În 1989 peste un sfert de milion din cetăţenii R. Moldova de etnie română nu mai ştiau româneşte.
Cu toate acestea românii de acolo încercau să opună rezistenţă. În luna august 1948 se crea o organizaţie antisovietică „Comitetul revoluţionar pentru eliberarea popoarelor Rusiei” [36] iar în 1949 se înfiripase un Front Naţional Patriotic ce îşi propunea limbă română, reunirea cu România.
La congresul din 29 februarie 1961 ţinut în secret s-a alcătuit un raport de 84 pagini . Unul din autorii acestuia a cerut la 12 iunie 1970 audienţă la N.Ceauşescu fiind primit însă de un tovarăş Predescu.
Consiliul Securităţii din R.S.R îl toarnă la Moscova cu adresa 14/006418 din 30.VI 1970 fiind apoi arestat el şi alţi patrioţi basarabeni. [37] În 1960 un tânăr din Bălţi a arborat tricolorul pe coşul unei fabrici şi a luat 3 ani pentru aceasta, un grup de studenţi e condamnat în 1965 pentru propagandă în favoarea unirii cu România, iar în 1970 Al. Usatiuc-Corbu e condamnat la 7 ani muncă silnică în Siberia după ce Ceauşescu a trimis ruşilor scrisoarea pin care acesta i se plânsese de politica de rusificare a Basarabiei. [54]
Prin poziţia luată de China încă din 1964 şi mai apoi în 1976, aceasta critica politica de rusificare a moldovenilor, îi instiga la opoziţie deschisă şi consimţea să susţină pretenţiile României asupra Basarabiei [38].
Maurer a raportat lui Hruşciov despre poziţia Chinei spunând însă că noi nu mai vrem Basarabia. După ce în mai 1976 s-a răspândit zvonul în Bucureşti a unei confruntări armate sovietico-române, N.Ceauşescu vizitează R.S.S.M. [39] în 2 august 1976 cu ocazia chiar a serbării zilei formării acesteia afirmând că România „nu are probleme teritoriale cu U.R.S.S.”.
Aceasta a fost maniera în care ţara mamă în perioada comunistă îşi ajuta fiii înstrăinaţi. Comuniştii români au făcut politica struţului şi când Moscova lăsase hăţurile în voie (din 1986 apăruse Mişcarea Democratică din Moldova) şi pe bună dreptate, indignat, I. Druţă publica în 30 nov.1989 următoarele: „pe malul stâng al Prutului lumea se trezeşte, se scoală, se apucă de treabă pe când la numai câţiva paşi (în România) neamul coborât din aceeaşi rădăcină doarme somnul de moarte.” [40]
Abia la încheierea Congresului al XIV-lea Ceauşescu condamnă „toate acordurile” cu naziştii cu aluzie la Pactul Ribbentrop–Molotov.
În 1990, România, de sculat s-a sculat – dar de treabă serioasă pe tărâm unionist nu s-a apucat pentru că în vreme ce Chişinăul obţinea alfabet latin (31 august 1989) tricolor în 27 aprilie 1990, suveranitate în 23 iunie 1990, stemă în 3 nov. 1990, nou nume în 23 mai 1991, independenţă în 27 august 1991, existând în Republica Moldova un val de simpatie pentru România, iar în Ucraina, un puternic liberalism în problema naţională, Bucureştiul credea încă în steaua Moscovei pregătind tratate cu aceasta.
Pentru a demonstra că în 1990-1991 erau coapte premisele unirii voi cita din Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova: „Subliniind că fără consultarea populaţiei din Basarabia, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa ocupate prin forţă la 28 iunie 1940, precum şi a celei din RASSM formată la 12 octombrie 1924, Sovietul Suprem al URSS încălcând chiar prerogativele sale constituţionale a adoptat la 2 august 1940 ‘legea URSS cu privire la formarea RSSM unionale’ iar Prezidiul său a emis la 4 nov.1940, ‘decretul cu privire la stabilirea graniţei între RSS Ucraina şi RSS Moldova’, acte normative prin care s-a încercat în absenţa oricărui temei juridic real, justificarea dezmembrărilor acestor teritorii şi apartenenţa noii republici la URSS….
Considerând actele de dezmembrare ale teritoriului naţional de la 1775 şi 1812 ca fiind în contradicţie cu dreptul istoric şi de neam şi cu statutul juridic al Moldovei, acte infirmate de întreaga evoluţie a istoriei şi de voinţa liber exprimată a populaţiei Basarabiei şi Bucovinei… Subliniind dăinuirea în timp a moldovenilor în Transnistria – parte componentă a teritoriului istoric şi etnic al poporului nostru…
Luând act de faptul că parlamentele multor state consideră înţelegerea încheiată la 23 august 1939 între URSS şi Germania ca nulă ab initio şi cer lichidarea consecinţelor juridice ale acesteia.” [41]
După declararea de către Chişinău a independenţei, un grup de senatori americani a întocmit un proiect de rezoluţie care cerea guvernului SUA „să sprijine eforturile viitoare ale Guvernului Moldovei de a negocia paşnic dacă o doresc, reunificarea Moldovei şi nordului Bucovinei cu România aşa cum s-a stabilit în tratatul de pace de la Paris din 1920 conform normelor în vigoare ale dreptului internaţional şi Principiului 1 al Actului final de la Helsinki”.
Frontul Popular din Moldova care domina atunci viaţa politică la est de Prut îşi propunea în statutul său „retrocedarea raioanelor istorice de N şi S ale Moldovei incluse în mod voluntarist în perioada stalinismului în componenţa RSS Ucrainiene”. [42]
Treptat Moscova s-a dezmeticit şi a început să sape curentul filoromân uzitând o întreagă artilerie propagandistă şi nu numai propagandistă (vezi războiul din 1992) până ce a convins Moldova să între în CSI.
Avântul forţelor naţionale s-a mai temperat, intransigenţa în aplicarea legii limbii de stat a scăzut (de la 531 grupe cu 12.346 ruşi ce învăţau româna în ’90, abia 27 grupe cu 350 cursanţi au mai rămas în ’97).
Găgăuzia [43] a obţinut o autonomie specială la 23 decembrie 1994 cu 30 localităţi şi 1850 km2, iar zona nistreană (însumând raioanele din stânga Nistrului şi Tighina) e pe cale cu siguranţă să obţină o autonomie cu competenţe şi mai extinse.
Unionismul nu s-a stins încă în Republica Moldova, el fiind îmbrăţişat de Frontul Popular Creştin Democrat condus de Iurie Roşca şi de Partidul Forţelor Democratice condus de Valeriu Matei.
În 1996 la Congresul V al FPCD nu puţine au fost luările de cuvânt de genul „Noi am fost şi vom rămâne consecvenţi în promovarea opţiunii unioniste” [44]. Şi tupeul Kremlinului a crescut însă, în 1993 apărând la Moscova un calendar care arăta printre oraşele ruseşti şi Cetatea Albă, Bender, Ismail, Orhei, Chişinău.
Mi-am propus a trata mai ales despre românii din Ucraina considerând R. Moldova stat românesc unde românii nu mai sunt în pericol.
Nu am putut însă ocoli problema românilor din Republica Moldova pentru că destinul lor a fost cam acelaşi şi abia la destrămarea URSS s-au trezit că trăiesc în ţări diferite.
În cele ce urmează, după câteva date comune despre românii din Ucraina, va urma în fiecare din capitolele următoare, o analiză a fiecăreia din provinciile româneşti aflată în componenţa statului vecin.
Ucraina are o suprafaţă de 603.700 km2 şi o populaţie de 51,4 mil. locuitori din care 72,7% ucrainieni iar 0,9% respectiv 459.350 români şi moldoveni la recensământul din 1989. Din cele 24 regiuni (oblastii) ale Ucrainei sunt populate cu români după cum urmează: Odessa (149.537), Cernăuţi (184.836), Transcarpatia (29.485), Nicolaev (16.673), Kirovograd (10.694) şi alte regiuni (73.128) [45].
Independentă de la 24 august 1991, a doua ţară europeană ca întindere şi a cincea ca populaţie din Europa, are încă din 25 iunie 1992 o lege cu privire la minorităţile naţionale [46] destul de generoasă, la care din 1997 se adaugă şi obligaţiile asumate prin tratatul cu România, generos şi el.
Până acum însă aproape că au lipsit transpunerile în practică ale legislaţiei în domeniu, guvernele române de până acum neînvăţând nimic din lecţiile pe care Ungaria le dă în domeniul apărării ungurilor de peste hotare atrăgându-şi simpatia Europei întregi.
În 27 nov. 1991, Parlamentul României a adoptat o declaraţie privind nerecunoaşterea referendumului de independenţă a Ucrainei pentru teritoriile smulse României în 1940 care era programat pe 1 decembrie 1991.
Se cerea statelor lumii care vor recunoaşte Ucraina să declare expres că această recunoaştere nu se extinde asupra teritoriilor româneşti menţionate şi se pronunţa pentru începerea unui dialog cu Kievul în vederea examinării împreună a problemelor.
Declarţia, din start nerealistă, a rămas literă moartă şi nici nu fusese măcar în intenţia cuiva de a o aplica. [47] Ba poate a dat apă la moară nationaliştilor ucrainieni grupaţi în RUKH.
Parcurgând propunerile şi dezideratele societăţilor „M.Eminescu”, „Aron Pumnul”, „Alianţa Creştin Democrată a Românilor din Ucraina”, publicate în revista „Ţara” din Chişinău nr.47/1996 se poate spune că tratatul româno-ucrainean din 1997 le însumează în cvasi-totalitatea lor.
La începutul lui decembrie 1996 la Cernăuţi s-a desfăşurat o reuniune consultativă a reprezentanţilor societăţilor culturale şi obşteşti şi a fruntaşilor mişcărilor de renaştere ale românilor din principalele zone ale Ucrainei: Transcarpatia, Odessa, Cernăuţi, Kiev. Din comitetul de iniţiativă făceau parte I.Popescu (sociolog la universitatea din Cernăuţi şi deputat în parlamentul de la Kiev reales la alegeri), Arcadie Opaiţ (vicepreşedinte al societăţii cernăuţene „M.Eminescu”), V.Tărâţeanu (director al ziarului „Arcaşul”, deputat în Consiliul regiunii Cernăuţi şi cel care a înscris ACDRU în Uniunea Federativă a Naţionalităţilor Europene).
Scopul comitetului este înfiinţarea Uniunii Românilor din Ucraina [48] care după legea ucraineană e obligatoriu să aibă filiale în 13 regiuni ale Ucrainei. După I.Popescu, dacă românii ar fi uniţi ar obţine 5-6 locuri în Rada Supremă, însă chiar la reuniunea amintită cei din sudul Ucrainei (mai puţin bătăioşi) au cerut ca ei să fie numiţi moldoveni.
Români „mai verzi” decât cei din sud (basarabeni şi transnistrieni), bucovinenii vor acccepta probabil ca viitoarea uniune să poarte în denumire, în paranteză şi sintagma de „Moldovean”.
În Cernăuţi, în româneşte, pe lângă cotidianul de stat, „Zorile Bucovinei” unealtă a autorităţilor, mai apar, cu greutate ce e drept „Arcaşul” şi „Plai românesc”. În Odessa, până în 1992 apărea în mod cert „Luceafărul”care deplângea însă că în Reni, raion cu majoritate românească, ziarul local îşi încetase tocmai apariţia la fel cum în Transcarpatia trecerea de la limba rusă la ucraineană a dus la dispariţia revistei „Prietenia română”.
La alegerile parlamentare, regionale şi raionale din acest an, românii din Ucraina au reuşit să-şi impună la Kiev pe deputatul amintit propus din partea ACDRU pe listele Partidului Renaşterii Regionale, la Cernăuţi 23 de deputaţi (cu 4 ani în urmă doar 9 deputaţi), din raionul Hliboca 6 locuri din 8. Şi acestea cu toate că nu au mers uniţi, candidând şi în afara ACDRU, ba ca independenţi, ba în noua Uniune a Societăţilor Româneşti.
ACDRU a prezentat la Praga în cadrul Congresului FUEN din 20-24 mai ’98 raportul „Deznaţionalizarea şcolilor româneşti” în care se arată că cele 113 şcoli româneşti din Ucraina (87 în reg. Cernăuţi, 18 în reg. Odesa, 8 în reg. Transcarpatia) sunt supuse la mari presiuni spre a nu mai fi studiate toate materiile în româneşte. Au fost anexate documente şi peste 10.000 semnături.
Depinde doar de românii din Ucraina şi de eforturile consecvente şi insistente pe plan diplomatic şi financiar ale României dacă prevederile generoase ale tratatului vor fi sau nu aplicate.
Fără nici un dubiu însă tratatul recunoaşte frontierele actuale ale Ucrainei, dar să nu uităm că este un tratat pe 10 ani şi mai apoi referitor la aceleaşi teritorii Eminescu [49] prorocise la 27 iunie 1878 că „rezolvarea definitivă a chestiunii va rămâne amânată” spunea el „până la un război viitor”, iar noi credem că până la momentul când frontierele Europei vor uni şi nu vor despărţi. La acea dată însă, după cum am mai spus, ar fi bine ca dincolo de frontieră să mai existe români.
Conform recensământului din 1989 românii din URSS erau 2.797.226 în Moldova, 459.350 în Ucraina, 178.667 în Rusia, 34.053 în Kazahstan, 6.113 în Uzbekistan, 2.904 în Georgia, 5.116 în Bielorusia, 4.161 în Letonia, 2.536 în Turkmenistan, 1.966 în Azerbaigian, 1.936 în Kirghizia, 1.623 în Lituania, 1.303 în Estonia, 912 în Tadjikistan, 557 în Armenia. [51]
SURSA : http://www.universulromanesc.com/ginta/showthread.php?t=35
