Dacia Iluministă

Alegerile prezidenţiale din Republica Moldova

Coerent cu PRINCIPIILE sale, iată punctual poziţia MIŞCĂRII DACIA faţă de alegerile prezidenţiale din 13 Noiembrie din stânga Prutului:
1. În stânga Prutului lipseşte o forţă politică REUNIONISTĂ de STÂNGA, lăsând câmp liber mancurţilor socialişti. Tinerii moldoveni reunionişti trebuie să conştientizeze MOARTEA CAPITALISMULUI şi a întregului său SET DE VALORI şi să-şi adapteze poziţiile, riscând altfel să împărtăşească soarta acestuia.
MIŞCAREA DACIA nu este nici de stânga şi nici de dreapta, ci de DEASUPRA şi militează în mod fundamental pentru OPORTUNITĂŢI EGALE PENTRU TOŢI COPIII şi în mod special pentru MERITOCRAŢIA ILUMINISTĂ (asta ca să nu fim acuzaţi de apologia Stângii). O astfel de mişcare este alternativă TUTUROR PARTIDELOR existente pe ambele maluri de Prut! Luaţi de vă „adăpaţi”!
MIŞCAREA DACIA se adresează:
Celor care simt că ceva este profund în neregulă cu lumea;
Celor care „caută ceva” fără să ştie ce caută şi fără să ştie unde să caute;
Celor care percep că omenirea a rămas fără busolă şi a pierdut drumul;
Celor cărora talentul le permite să înţeleagă;
Celor cărora voinţa le poate susţine efortul;
MIŞCAREA DACIA le poate arăta calea. 
2. RUSOFOBIA nu favorizează procesul REUNIRII, deci trebuie căutat (ca întotdeauna) ECHILIBRUL GEOSTRATEGIC, deoarece „poziţiile extreme produc efecte extreme”. Celor din stânga Prutului trebuie să li se explice fundamental că interesul Rusiei faţă de ei este exclusiv GEOSTRATEGIC-MILITAR, pe când al României este bazat pe  SÂNGELE COMUN. România este gata să facă SACRIFICII pentru integrare, fără ca asta să-i aducă substanţiale avantaje materiale sau geostrategice, de care o ŢARĂ BOGATĂ şi PACIFICĂ precum a noastră nu are nevoie. Asta nu înseamnă să se desconsidere influenţa rusească, ci să se instaureze  o poziţie ECHILIBRATĂ. MIŞCAREA DACIA militează pentru RELAŢII BUNE cu Rusia, dar în condiţiile unui RESPECT RECIPROC, ci nu pe bază de VASALITATE. Este adevărat că acum România este vasală altora, dar tendinţele la nivel european sunt centrifuge, astfel că ÎMPREUNĂ, prin REUNIRE, putem să înfruntăm mai uşor SFIDELE de la orizontul întunecat!
FEDERAŢIA RUSĂ este azi un IMPERIU OLIGARHIC MULTIETNIC, iar în acestă realitate contrară PRINCIPIILOR MIŞCĂRII DACIA, aşteptăm din partea poporului vecin o DEŞTEPTARE precum dorim şi alor noştri şi atunci vom fi PRIETENI!
3. „Legarea” REUNIRII de ideologia LIBERALĂ sau şi mai rău, de MONARHIE, după cum procedează azi inclusiv tinerii de la Acţiunea 2012 şi Tinerii Moldovei, este o GREŞEALĂ STRATEGICĂ în contextul unei populaţii dogmatizate de bolşevici pentru multe decenii. Nu poţi cere „să vină jandarmul român” să te scape de corupţie şi să te vaieţi muiereşte că aceştia „te omoară” când ai încălcat flagrant regulile statului!?
Ideea că TINERII pot face rahatul praf este o ILUZIE SOROŞISTĂ, deoarece pentru aşa întreprindere e nevoie mai ales de ÎNŢELEPŢI, iar ÎNŢELEPCIUNEA este indisolubil legată de vârstă, experienţă, competenţă, şamd. Din păcate mulţi din tinerii reunionişti se afişează cu regi, regine, prinţese, politicieni români urâţi în propria ţară, partide şi partiduleţe, făcând DAUNE REUNIRII!?… „la loc comanda!” sau veţi da socoteală! Ţineţi cont de ce scrie pe aici şi veţi avea şi vom avea SUCCES!
Tinerilor români le lipseşte deocamdată cu desăvârşire CULTURA POLITICĂ (nu numai în stânga Prutului), ce nu se rezumă la IDEALURI, ci trebuie să înglobeze şi TACTICA, STRATEGIA, PRAGMATISMUL, DIPLOMAŢIA, INTELIGENŢA, COMPETENŢA, şamd.
4. Maia Sandu nu a propus celor din stânga Prutului niciun PROGRAM POLITIC, axându-şi propaganda exclusiv pe LUPTA ÎMPOTRIVA CORUPŢIEI. Ea nu pricepe că aceasta este INTRINSECĂ SISTEMULUI şi că nu poate fi eliminată decât cu DEMOLAREA acestuia!? CAPITALISMUL E MORT şi Maia Sandu nu a priceput, ba se pare că a picat în „plasa soroşistă”!? Considerăm deci că nu e o tragedie alegerea lui Dodon, mai ales că „fiecare pasăre pre limba ei piere” şi vom avea curând confirmarea. Nu poţi milita impotriva oligarhiei şi să vrei să te ancorezi unui Imperiu Oligarhic, fără să plăteşti poliţele!? Încetaţi cu protestele inutile, că riscaţi şi riscăm un Maidan, iar atunci vă va judeca Istoria, ci nu „jandarmul român”!?
VICTORIA nu trebuie să fie fulminantă, ca un foc de paie! E de MUNCĂ! Făceţi-o cu INTELIGENŢĂ şi IMPLICARE cu toţi concetăţenii voştri şi DACIA vă va mulţumi!
5. „Performanţele” actualei guvernări de la Chişinău au fost şi sunt de tot rahatul, astfel că REUNIREA este împiedicată fundamental tocmai de aceia care se manifestă (cel puţin în aparenţă) pentru INTEGRAREA EUROPEANĂ.
Pe de altă parte, guvernanţii de la Bucureşti nu sunt mai breji, împărţind RESPONSABILITATEA cu cei de  pe celălalt mal de Prut pentru actualul HAOS NAŢIONAL.
6. Regiunile Transnistria şi Găgăuzia trebuiesc somate să-şi definească poziţia faţă de SUVERANITATEA STATULUI, iar în cazul că se menţin „refractare”, trebuie scoase din atenţia acestuia şi de la deciderea SOARTEI ŢĂRII, menţinându-se atenţia în teritoriul lor exclusiv pentru etnicii românii cu scopul apărării drepturilor inalienabile şi identităţii lor naţionale. Acestea se vor întoarce cu coada între picioare dacă lucrurile vor decurge în mod natural, fiind izolate din  toate punctele de vedere între Ucraina şi Uniunea Europeană.
7. În procesul REUNIRII trebuiesc antrenate şi MINORITĂŢILE, cărora trebuie să li se explice că statutul lor în contextul Reglementărilor Europene este garantat şi la cel mai ridicat nivel posibil. REUNIREA trebuie făcută DE TOŢI ŞI PENTRU TOŢI, ci nu de dreapta, liberală, socialistă, etnică, şamd.!

CONCLUZIE
Omenirea este în pragul unor importante SFIDE şi numai cei INTELIGENŢI vor evita TRAUMELE!
– Nu vă pierdeţi în DETALII NESEMNIFICATIVE!
– LUPTA ANTI-SISTEM e dură, acesta beneficiind de MINŢI ÎNTUNECATE!
– Fiţi LUMINA şi vom birui!

… Ieri am trecut Prutul şi am ajuns până la Nistru !

De mult timp îmi propun să vizitez Basarabia, dar timpul prea scurt şi programul încărcat al concediilor mele în Dacia, m-au împiedicat să-mi satisfac această dorinţă, până zilele astea. Primul loc în care m-am oprit, a fost Statuia lui Ştefan ce Mare şi Sfânt, aflată la loc de cinste în inima Chişinăului. O să public ceva fotografii ale monumentului şi ale plăcilor comemorative ce dezvăluie soarta statuii marelui Domnitor.

Pe cele două plăci de bronz de la intrarea în Parcul din spatele Statuii, sunt descrise peripeţiile acesteia de-a lungul anilor, până în zilele noastre când şi-a recăpătat prestigiul şi semnificaţia.


Nu întâmplător, Statuia se află în apropierea clădirii Guvernului, în faţa căruia tronează un monument de comemorare a victimelor comunismului, ceea ce la Bucureşti nu se găseşte încă… probabil deoarece mai sunt comunişti prin preajmă !?

Tot în preajma Domnitorului, în Parcul din spatele Monumentului, se găsesc busturile tuturor oamenilor de cultură ai lor… care sunt şi ai noştri. M-a impresionat profund prezenţa unor buchete de flori la bustul Eminescului !!! Marele Alecsandri străjuieşte falnic în faţa Bibliotecii Naţionale, iar Vieru este onorat şi el alături de marii clasici.


În faţa Muzeului Naţional de Istorie şi Arheologie îşi alăptează „puii”, cine alta, dacă nu… Lupoaica !?

Vizita mea la Chişinău, ghidată de prietenii din „Mişcarea Dacia” cu care am avut plăcerea să mă întâlnesc, nu se putea termina decât pe malurile … Nistrului.

Nu ştiu de ce, dar m-am întors acasă cu impresia că dacii ăştia liberi… au ceva în plus faţă de noi !?!?

ROMÂNI UITAŢI

ROMÂNI UITAŢI

Viorel Dolha

Asociaţia Învăţătorilor Ardeleni – preşedinte

Neamul tracilor, după Iorga, „se întindea pe toată peninsula Balcanică, mergea până în Ucraina, se ridica foarte sus, la nord peste Tisa, avea prelungiri pâna la Vistula şi în Asia Mică” [1].

Burebista a reuşit să unifice toate triburile cuprinse între Carpaţii Nordici şi Balcani, între Câmpia Panoniei şi Bug [2]. Mai târziu, stăpânirea romană a aceloraşi ţinuturi şi romanizarea, au condus la formarea aceluiaşi popor între fruntariile pomenite mai sus.

Însuşi istoricul sovietic K. Porski în lucrarea „România” din 1924 afirma că: „daco-romanilor le aparţineau pe atunci toate pământurile de la râul Tisa în vest, până la râul Nistru şi Marea Neagră în est şi de la cursul superior al râului Tisa şi râului Nistru în nord până la Dunăre în sud, adică o suprafaţă ceva mai mare decât România Mare de azi… pe acest teritoriu trăiau daco-geţii romanizati, strămoşii românilor de azi” [3].

Urmaşi ai dacilor liberi romanizaţi, românii maramureşeni în nord-vest, brodnicii, bolohovenii şi berladnicii în nord şi est vor participa (favorizaţi de invazia tătară care a stopat revărsările altor neamuri între Carpaţi şi Nistru) la alcătuirea statului moldovean care se va întinde în scurt timp până la Nistru şi mare, Roman I numindu-se în 1392 „singur stăpânitor al Ţării Moldovei de la munte până la mare”.

Până la 1792 când ruşii vor ajunge la Nistru [4], Moldova a trăit între momente de stabilitate şi chiar o extindere (vezi Pocuţia stăpânită de Moldova vreme de un secol şi jumătate cu întreruperi şi Ucraina sau „Ţara noastră de dincolo” cum numeau Ioan Vodă cel Cumplit la 1574 şi Duca la 1681 părţile transnistriene) şi momente de restrişte pentru că fiecare din vecini era gata să speculeze momentele de slăbiciune.

Uneori (ca în 1412 Polonia şi Ungaria [5]) vecinii îşi dădeau mâna pentru a împărţi Moldova.

Primul atac otoman asupra Moldovei a fost în 1420 pentru ca în 1484 turcii să ia Cetatea Albă şi Chilia, iar în 1538 Tighina şi Bugeacul. Alături de tătarii din Buceac vor mai constitui un pericol permanent şi cazacii (dintre care mulţi erau români).

Soarta Tighinei o va avea la 1713 (când va deveni raia turcească) şi Hotinul, el mai fiind ocupat în câteva rânduri de polonezi.

La 1711 ţarul Petru I recunoştea Moldovei vechile hotare până la Nistru şi mare şi întărea neamestecul în treburile Moldovei în clauza: „Din moscali să nu s’amestece la boeriile Moldovei, nici să s’ însoare în ţară nici să cumpere moşii”.[6] La 1770 moldovenii credeau, încă în salvarea ce ar putea veni din partea Rusiei, o delegaţie de boieri cerând Ecaterinei a II-a ajutor în restituirea raialelor Hotin şi Tighina [7].

La un secol după tratatul amintit mai sus, Rusia va răpi în 1812 jumătatea estică a Moldovei ce se va numi de atunci Basarabia, nume sub care era numită atunci decât partea sudică a zonei pentru că fusese în stăpânirea Basarabilor munteni.

Încă din 1807 Rusia obţinuse consimţământul Franţei de a încorpora Moldova şi Muntenia [8]. Dovezi ale politicii de troc ce funcţionau atunci sunt şi faptul că în 1810 Rusia ar fi renunţat la principatele dunărene dacă ar fi primit compensaţii în Caraibe [9] iar 1812 a însemnat un târg în care iniţial ruşii cereau Moldova până la Siret, iar turcii o ofereau doar până la Prut, dar fără Ismail şi Chilia [10].

Scriitorul şi demnitarul rus P.Svinin spunea în 1816 referitor la Basarabia că: „Locuitorii autohtoni sunt moldoveni sau români (valahi)… descendenţii coloniştilor romani” [52].

În 1774, după retragerea armatei ruse din Moldova, trupele habsburgice au ocupat ţinuturile Cernăuţiului, Câmpulungului şi Sucevei (viitoarea Bucovină) pentru care, prin mituirea unor demnitari, vor obţine în anul următor consimţământul Porţii.

Protestele împotriva acestei amputări teritoriale făcute de domnitorul Grigore Ghica îi vor atrage acestuia la 1777 moartea [11].

Încă din perioada războiului Crimeii, N.Golescu şi C.A Rosetti în 1854, Magheru în acelaşi an, apoi în 1855 aceiaşi plus domnitorul Grigore Al.Ghica împreună cu o parte a boierimii şi a fruntaşilor de peste Prut, fac demersuri având sprijinul marilor puteri, mai puţin Franţa, pentru retrocedarea Basarabiei.

În 1856 cu scopul de a îndepărta Rusia de la gurile Dunării, Moldovei i se vor atribui Cahulul, Bolgradul şi Ismailul [12] doar.

Deşi se obţinuseră în aprilie 1877 garanţii din partea Rusiei privind integritatea României cuprinzând şi judeţele sud-basarabene, în 1878 la Berlin, marile puteri îi permit Rusiei de a anexa sudul Basarabiei în schimbul Dobrogei care îi revenea României [13].

Această experienţă tristă îl va face pe Carol I mai apoi să declare „decât să mai câştigăm un război cu Rusia mai bine să-l pierdem cu Germania“ [14].

În teritoriile răpite de austrieci şi ruşi, spunea Eminescu „de atunci şi până acum măsurile silnice pentru stârpirea românismului se iau fără curmare…încât este oprit a cânta în ziua de Paşti ‘Hristos a înviat’ în româneşte” [15], măsuri întărite cu un sistem de colonizare despre care vom aminti în episoadele următoare.

În mai 1915 Austro-Ungaria promitea României Bucovina până la Siret, iar în cazul intrării în război Bucovina până la Prut, zona Mehadiei şi Basarabia cu Odessa(50).

În anul 1914 Rusia recunoştea dreptul României de a uni provinciile aflate sub ocupaţia austro-ungară inclusiv a Bucovinei delimitată după principiul naţionalităţilor.

Bucovina până la Prut va fi recunoscută României şi în tratatul de alianţă dintre România şi Antantă din 4 august 1916 [16].

Sfatul Ţării din Chişinău a hotărât la 2 decembrie 1917 proclamarea Republicii Democratice Moldoveneşti, la 24 ianuarie 1918 independenţa acesteia, iar la 27 martie 1918 unirea Basarabiei cu România.

[17] Sfatul Ţării avea o componenţă etnică în concordanţă cu situaţia naţionalităţilor în provincie: 105 români, 15 ucrainieni, 13 evrei, 6 ruşi, 3 bulgari, 2 germani, 2 găgănzi, 1 polonez, 1 armean, 1 grec. [18] La 28 nov. 1918 Congresul General al Bucovinei a hotărât unirea Bucovinei cu România.

Privitor la cele mai sus poziţia ucrainienilor a oscilat. După ce Rada ucraineană declară la 18 iulie 1917 că Basarabia face parte din Ucraina, în ianuarie 1918 reprezentantul ucrainean la Bucureşti, Georges Gasenko, declara: „Ucraina naţionalistă şi România întregită au doi duşmani comuni: bolşevismul şi albgardismul rus care visează Rusia cea veche una şi indivizibilă…Ucraina democratică, după principiile lui Wilson, nu pretinde acele teritorii care doresc să rămână în graniţele României Mari. Cu această Românie Nouă, Ucraina se va înţelege pe deplin” [20].

În 16 martie 1918 guvernul Ucrainei a trimis guvernelor german, austro-ungar, turc, bulgar şi român o notă în care se afirma: „Basarabia, din punct de vedere etnografic, economic şi politic formează o unitate indivizilă cu teritoriul Ucrainei”. [21] Încă în 26 iulie 1919 Rada ucraineană adoptă o rezoluţie care spune că „nu doreşte în nici un fel să pună în discuţie frontiera actuală între cele două state şi consideră Nistrul ca frontieră definitivă între ele” [22].

Pe plan internaţional unirea Bucovinei cu România e recunoscută la 10 septembrie 1919 [23] iar unirea Basarabiei cu România la 28 octombrie 1920 [24].
România Mare nu a însemnat însă o reunire în acelaşi stat a tuturor românilor. În est, dincolo de Nistru, România a lăsat încă sute de mii de români.

Pe lângă motivele propagandistice, înfiinţarea în cadrul Ucrainei la 12 octombrie 1924 a Republicii Autonome Socialiste Sovietice Moldoveneşti a recunoscut că marginea estică a românităţii trecea cu mult de Nistru [25].

Consecinţă a protocolului adiţional secret la pactul încheiat între Germania şi Uniunea Sovietică la 23 august 1939, URSS prin notele ultimative din 26 şi 28 iunie 1940 obligă România la cedarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord [26] iar la interpretarea şi punerea în aplicare a acestora a mai răpit şi Herţa, câteva insule pe Braţul Chilia şi Insula Şerpilor după cum se va vedea în capitolele următoare. Se pare că în 1936 Göring ne-a propus în schimbul neutralităţii să ne garanteze graniţele faţă de Ungaria, Bulgaria şi URSS, propunere refuzată de statul român.

După cum se va vedea, URSS în perioada anterioară lui 28 iunie 1940 lăsa să se înţeleagă că va reuni ţinuturile româneşti din stânga şi dreapta Nistrului formând o mare Republică Moldovenească.

La 2 august 1940 însă, Sovietul Suprem al URSS, depăşindu-şi prerogativele, fără a consulta populaţia, şi contrar oricăror principii etnice, economice, istorice, sau geografice, va ceda Ucrainei Bucovina de Nord, Herţa, Basarabia de Nord (Hotinul), Basarabia de Sud (judeţele Ismail şi Cetatea Albă) şi o mare parte din raioanele fostei republici autonome transnistriene (Codâma, Balta, Pesciana, Crutâi, Valea Hoţului, Ocna Roşie, Nani şi Bârzu) [27].

Cedările se pot explica şi prin faptul că Ucraina a fost cea care se ocupa cu organizarea administraţiei în teritoriul răpit în 28 iunie 1940. Maniera dubioasă şi nedreaptă prin care s-au făcut cedările teritoriale către Ucraina sfâşiindu-se Basarabia a fost contestată în 1946 chiar de secretarul P.C. din Moldova, N. Salagor şi primul ministru al R.S.S.M N.Koval care cer într-o scrisoare către Stalin reîntoarcerea în componenţa R.S.S.M. a Hotinului, Cetăţii Albe şi Ismailului. [28] Demersul nu a primit nici un răspuns.

Armata română a trecut Prutul în data de 20 iunie 1941 eliberând ţinuturile româneşti înstrăinate cu un an înainte intrând în Cetatea Albă la 26 iulie 1941.

Din vara anului 1941 şi până în primăvara lui 1944 în Transnistria a funcţionat o administraţie românească amplificând conştiinţa apartenenţei provinciei la viaţa naţională românească. [29]

După ce trupele sovietice forţaseră Prutul la 26 martie 1944, consecinţă a politicii sferelor de influenţă a marilor puteri, România a fost nevoită să consimtă prin tratatul din 10 februarie 1947 la cedarea către URSS a teritoriilor răpite de aceasta în 1940.

În zadar scria regele Mihai la 24 ianuarie 1945 preşedintelui Roosevelt: „trebuie subliniat că atât Basarabia cât şi Bucovina de Nord fuseseră timp foarte îndelungat teritoriu românesc şi că majoritatea locuitorilor sunt de aceeaşi origine etnică şi au aceeaşi limbă şi obiceiuri ca şi ceilalţi locuitori ai acestei ţări.” [30]

Declaraţia de la Chişinău din 26-28 iunie 1991 menţionează că doar în judeţele Crenăuţi, Chişinău, Cetatea Albă şi Bălţi au fost arestaţi 1122 intelectuali între 28 iunie – 4 iulie 1940, că în august ’40 au fost trimişi în Siberia 53.356 tineri (între ‘44-’49 alţi 80.000), că în 12 iunie ’44 au fost deportate 5.000 familii, iar în 28 iunie ’49 alte 11.000, că seceta din ‘46- ’47 a răpus 800.000 basarabeni.

Din întreg teritoriul răpit de sovietici au fost strămutaţi în era stalinistă circa 1.300.000 români.

Foarte mulţi basarabeni s-au refugiat în România (mare parte a intelectualităţii). Învăţătorii refugiaţi din Soroca îi scriau lui dr. Petru Groza în 1945 că „suntem decişi să murim cu toţii aici decât să plecăm în Basarabia”. [53]

Prin „acordul” sovieto-cehoslovac din 29 iunie 1945 intră în componenţa Ucrainei şi Maramureşul de la nord de Tisa, [31] zonă care în timpul războiului fusese anexată de Ungaria.

Adăugându-se la politica de colonizare cu străini şi de deznaţionalizare înfăptuită de ruşi şi austrieci înainte de 1918, perioada postbelică va duce la cote nebănuite aceste practici.

Dovadă a politicii de subţiere a elementului românesc în zonă, sunt şi apelurile lui Hrusciov din 7 ianuarie 1955 şi ale cotidianului „Moldova Socialistă” din 9 ianuarie 1965 care îndemna moldovenii să plece în Kazahstan şi alte republici din est oferindu-le tentante avantaje. [32]

Însă când nu reuşeau să convingă apelau la alte mijloace, astfel ziarul francez „Figaro”scria în 2 martie 1965: „Pentru a termina orice revendicare teritorială a Basarabiei, URSS a reluat deportarea românilor din Basarabia spre Asia Centrală”.

După cum bine a afirmat I.Pelivan „turcul ne jefuia dar nu se băga cu cizmele lui murdare în sufletul nostru stămoşesc”. [33] Ruşii vor atenta şi vor reuşi în bună măsură să altereze conştiinţa naţională a românilor din teritoriile ocupate.

Fără a vorbi de situaţia şi mai disperată a românilor din Ucraina să amintim că în cele patru municipii ale Republicii Moldova din totalul de 106 şcoli în 1988 doar 6 erau pur moldoveneşti, iar dintre cele 201 grădiniţe 119 erau ruse, 64 mixte şi doar 18 moldoveneşti. [34]

La institutul de istorie din Chişinău, până în 1960 nu era nici un moldovean băştinaş, iar prin „cultură” filme de genul celui intitulat „Pasărea albă pătată cu negru” defăimau „atrocităţile” româneşti şi inoculau sentimentele românofobe.[35]

Până în 1961 în biroul P.C.din Moldova nu a acces nici un basarabean, iar în 1976 din 14 membri doar 3 erau basarabeni. În 1989 peste un sfert de milion din cetăţenii R. Moldova de etnie română nu mai ştiau româneşte.

Cu toate acestea românii de acolo încercau să opună rezistenţă. În luna august 1948 se crea o organizaţie antisovietică „Comitetul revoluţionar pentru eliberarea popoarelor Rusiei” [36] iar în 1949 se înfiripase un Front Naţional Patriotic ce îşi propunea limbă română, reunirea cu România.

La congresul din 29 februarie 1961 ţinut în secret s-a alcătuit un raport de 84 pagini . Unul din autorii acestuia a cerut la 12 iunie 1970 audienţă la N.Ceauşescu fiind primit însă de un tovarăş Predescu.

Consiliul Securităţii din R.S.R îl toarnă la Moscova cu adresa 14/006418 din 30.VI 1970 fiind apoi arestat el şi alţi patrioţi basarabeni. [37] În 1960 un tânăr din Bălţi a arborat tricolorul pe coşul unei fabrici şi a luat 3 ani pentru aceasta, un grup de studenţi e condamnat în 1965 pentru propagandă în favoarea unirii cu România, iar în 1970 Al. Usatiuc-Corbu e condamnat la 7 ani muncă silnică în Siberia după ce Ceauşescu a trimis ruşilor scrisoarea pin care acesta i se plânsese de politica de rusificare a Basarabiei. [54]

Prin poziţia luată de China încă din 1964 şi mai apoi în 1976, aceasta critica politica de rusificare a moldovenilor, îi instiga la opoziţie deschisă şi consimţea să susţină pretenţiile României asupra Basarabiei [38].

Maurer a raportat lui Hruşciov despre poziţia Chinei spunând însă că noi nu mai vrem Basarabia. După ce în mai 1976 s-a răspândit zvonul în Bucureşti a unei confruntări armate sovietico-române, N.Ceauşescu vizitează R.S.S.M. [39] în 2 august 1976 cu ocazia chiar a serbării zilei formării acesteia afirmând că România „nu are probleme teritoriale cu U.R.S.S.”.

Aceasta a fost maniera în care ţara mamă în perioada comunistă îşi ajuta fiii înstrăinaţi. Comuniştii români au făcut politica struţului şi când Moscova lăsase hăţurile în voie (din 1986 apăruse Mişcarea Democratică din Moldova) şi pe bună dreptate, indignat, I. Druţă publica în 30 nov.1989 următoarele: „pe malul stâng al Prutului lumea se trezeşte, se scoală, se apucă de treabă pe când la numai câţiva paşi (în România) neamul coborât din aceeaşi rădăcină doarme somnul de moarte.” [40]

Abia la încheierea Congresului al XIV-lea Ceauşescu condamnă „toate acordurile” cu naziştii cu aluzie la Pactul Ribbentrop–Molotov.
În 1990, România, de sculat s-a sculat – dar de treabă serioasă pe tărâm unionist nu s-a apucat pentru că în vreme ce Chişinăul obţinea alfabet latin (31 august 1989) tricolor în 27 aprilie 1990, suveranitate în 23 iunie 1990, stemă în 3 nov. 1990, nou nume în 23 mai 1991, independenţă în 27 august 1991, existând în Republica Moldova un val de simpatie pentru România, iar în Ucraina, un puternic liberalism în problema naţională, Bucureştiul credea încă în steaua Moscovei pregătind tratate cu aceasta.

Pentru a demonstra că în 1990-1991 erau coapte premisele unirii voi cita din Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova: „Subliniind că fără consultarea populaţiei din Basarabia, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa ocupate prin forţă la 28 iunie 1940, precum şi a celei din RASSM formată la 12 octombrie 1924, Sovietul Suprem al URSS încălcând chiar prerogativele sale constituţionale a adoptat la 2 august 1940 ‘legea URSS cu privire la formarea RSSM unionale’ iar Prezidiul său a emis la 4 nov.1940, ‘decretul cu privire la stabilirea graniţei între RSS Ucraina şi RSS Moldova’, acte normative prin care s-a încercat în absenţa oricărui temei juridic real, justificarea dezmembrărilor acestor teritorii şi apartenenţa noii republici la URSS….

Considerând actele de dezmembrare ale teritoriului naţional de la 1775 şi 1812 ca fiind în contradicţie cu dreptul istoric şi de neam şi cu statutul juridic al Moldovei, acte infirmate de întreaga evoluţie a istoriei şi de voinţa liber exprimată a populaţiei Basarabiei şi Bucovinei… Subliniind dăinuirea în timp a moldovenilor în Transnistria – parte componentă a teritoriului istoric şi etnic al poporului nostru…

Luând act de faptul că parlamentele multor state consideră înţelegerea încheiată la 23 august 1939 între URSS şi Germania ca nulă ab initio şi cer lichidarea consecinţelor juridice ale acesteia.” [41]

După declararea de către Chişinău a independenţei, un grup de senatori americani a întocmit un proiect de rezoluţie care cerea guvernului SUA „să sprijine eforturile viitoare ale Guvernului Moldovei de a negocia paşnic dacă o doresc, reunificarea Moldovei şi nordului Bucovinei cu România aşa cum s-a stabilit în tratatul de pace de la Paris din 1920 conform normelor în vigoare ale dreptului internaţional şi Principiului 1 al Actului final de la Helsinki”.

Frontul Popular din Moldova care domina atunci viaţa politică la est de Prut îşi propunea în statutul său „retrocedarea raioanelor istorice de N şi S ale Moldovei incluse în mod voluntarist în perioada stalinismului în componenţa RSS Ucrainiene”. [42]

Treptat Moscova s-a dezmeticit şi a început să sape curentul filoromân uzitând o întreagă artilerie propagandistă şi nu numai propagandistă (vezi războiul din 1992) până ce a convins Moldova să între în CSI.

Avântul forţelor naţionale s-a mai temperat, intransigenţa în aplicarea legii limbii de stat a scăzut (de la 531 grupe cu 12.346 ruşi ce învăţau româna în ’90, abia 27 grupe cu 350 cursanţi au mai rămas în ’97).

Găgăuzia [43] a obţinut o autonomie specială la 23 decembrie 1994 cu 30 localităţi şi 1850 km2, iar zona nistreană (însumând raioanele din stânga Nistrului şi Tighina) e pe cale cu siguranţă să obţină o autonomie cu competenţe şi mai extinse.

Unionismul nu s-a stins încă în Republica Moldova, el fiind îmbrăţişat de Frontul Popular Creştin Democrat condus de Iurie Roşca şi de Partidul Forţelor Democratice condus de Valeriu Matei.

În 1996 la Congresul V al FPCD nu puţine au fost luările de cuvânt de genul „Noi am fost şi vom rămâne consecvenţi în promovarea opţiunii unioniste” [44]. Şi tupeul Kremlinului a crescut însă, în 1993 apărând la Moscova un calendar care arăta printre oraşele ruseşti şi Cetatea Albă, Bender, Ismail, Orhei, Chişinău.

Mi-am propus a trata mai ales despre românii din Ucraina considerând R. Moldova stat românesc unde românii nu mai sunt în pericol.

Nu am putut însă ocoli problema românilor din Republica Moldova pentru că destinul lor a fost cam acelaşi şi abia la destrămarea URSS s-au trezit că trăiesc în ţări diferite.

În cele ce urmează, după câteva date comune despre românii din Ucraina, va urma în fiecare din capitolele următoare, o analiză a fiecăreia din provinciile româneşti aflată în componenţa statului vecin.

Ucraina are o suprafaţă de 603.700 km2 şi o populaţie de 51,4 mil. locuitori din care 72,7% ucrainieni iar 0,9% respectiv 459.350 români şi moldoveni la recensământul din 1989. Din cele 24 regiuni (oblastii) ale Ucrainei sunt populate cu români după cum urmează: Odessa (149.537), Cernăuţi (184.836), Transcarpatia (29.485), Nicolaev (16.673), Kirovograd (10.694) şi alte regiuni (73.128) [45].

Independentă de la 24 august 1991, a doua ţară europeană ca întindere şi a cincea ca populaţie din Europa, are încă din 25 iunie 1992 o lege cu privire la minorităţile naţionale [46] destul de generoasă, la care din 1997 se adaugă şi obligaţiile asumate prin tratatul cu România, generos şi el.

Până acum însă aproape că au lipsit transpunerile în practică ale legislaţiei în domeniu, guvernele române de până acum neînvăţând nimic din lecţiile pe care Ungaria le dă în domeniul apărării ungurilor de peste hotare atrăgându-şi simpatia Europei întregi.

În 27 nov. 1991, Parlamentul României a adoptat o declaraţie privind nerecunoaşterea referendumului de independenţă a Ucrainei pentru teritoriile smulse României în 1940 care era programat pe 1 decembrie 1991.

Se cerea statelor lumii care vor recunoaşte Ucraina să declare expres că această recunoaştere nu se extinde asupra teritoriilor româneşti menţionate şi se pronunţa pentru începerea unui dialog cu Kievul în vederea examinării împreună a problemelor.

Declarţia, din start nerealistă, a rămas literă moartă şi nici nu fusese măcar în intenţia cuiva de a o aplica. [47] Ba poate a dat apă la moară nationaliştilor ucrainieni grupaţi în RUKH.

Parcurgând propunerile şi dezideratele societăţilor „M.Eminescu”, „Aron Pumnul”, „Alianţa Creştin Democrată a Românilor din Ucraina”, publicate în revista „Ţara” din Chişinău nr.47/1996 se poate spune că tratatul româno-ucrainean din 1997 le însumează în cvasi-totalitatea lor.

La începutul lui decembrie 1996 la Cernăuţi s-a desfăşurat o reuniune consultativă a reprezentanţilor societăţilor culturale şi obşteşti şi a fruntaşilor mişcărilor de renaştere ale românilor din principalele zone ale Ucrainei: Transcarpatia, Odessa, Cernăuţi, Kiev. Din comitetul de iniţiativă făceau parte I.Popescu (sociolog la universitatea din Cernăuţi şi deputat în parlamentul de la Kiev reales la alegeri), Arcadie Opaiţ (vicepreşedinte al societăţii cernăuţene „M.Eminescu”), V.Tărâţeanu (director al ziarului „Arcaşul”, deputat în Consiliul regiunii Cernăuţi şi cel care a înscris ACDRU în Uniunea Federativă a Naţionalităţilor Europene).

Scopul comitetului este înfiinţarea Uniunii Românilor din Ucraina [48] care după legea ucraineană e obligatoriu să aibă filiale în 13 regiuni ale Ucrainei. După I.Popescu, dacă românii ar fi uniţi ar obţine 5-6 locuri în Rada Supremă, însă chiar la reuniunea amintită cei din sudul Ucrainei (mai puţin bătăioşi) au cerut ca ei să fie numiţi moldoveni.

Români „mai verzi” decât cei din sud (basarabeni şi transnistrieni), bucovinenii vor acccepta probabil ca viitoarea uniune să poarte în denumire, în paranteză şi sintagma de „Moldovean”.

În Cernăuţi, în româneşte, pe lângă cotidianul de stat, „Zorile Bucovinei” unealtă a autorităţilor, mai apar, cu greutate ce e drept „Arcaşul” şi „Plai românesc”. În Odessa, până în 1992 apărea în mod cert „Luceafărul”care deplângea însă că în Reni, raion cu majoritate românească, ziarul local îşi încetase tocmai apariţia la fel cum în Transcarpatia trecerea de la limba rusă la ucraineană a dus la dispariţia revistei „Prietenia română”.

La alegerile parlamentare, regionale şi raionale din acest an, românii din Ucraina au reuşit să-şi impună la Kiev pe deputatul amintit propus din partea ACDRU pe listele Partidului Renaşterii Regionale, la Cernăuţi 23 de deputaţi (cu 4 ani în urmă doar 9 deputaţi), din raionul Hliboca 6 locuri din 8. Şi acestea cu toate că nu au mers uniţi, candidând şi în afara ACDRU, ba ca independenţi, ba în noua Uniune a Societăţilor Româneşti.

ACDRU a prezentat la Praga în cadrul Congresului FUEN din 20-24 mai ’98 raportul „Deznaţionalizarea şcolilor româneşti” în care se arată că cele 113 şcoli româneşti din Ucraina (87 în reg. Cernăuţi, 18 în reg. Odesa, 8 în reg. Transcarpatia) sunt supuse la mari presiuni spre a nu mai fi studiate toate materiile în româneşte. Au fost anexate documente şi peste 10.000 semnături.

Depinde doar de românii din Ucraina şi de eforturile consecvente şi insistente pe plan diplomatic şi financiar ale României dacă prevederile generoase ale tratatului vor fi sau nu aplicate.

Fără nici un dubiu însă tratatul recunoaşte frontierele actuale ale Ucrainei, dar să nu uităm că este un tratat pe 10 ani şi mai apoi referitor la aceleaşi teritorii Eminescu [49] prorocise la 27 iunie 1878 că „rezolvarea definitivă a chestiunii va rămâne amânată” spunea el „până la un război viitor”, iar noi credem că până la momentul când frontierele Europei vor uni şi nu vor despărţi. La acea dată însă, după cum am mai spus, ar fi bine ca dincolo de frontieră să mai existe români.

Conform recensământului din 1989 românii din URSS erau 2.797.226 în Moldova, 459.350 în Ucraina, 178.667 în Rusia, 34.053 în Kazahstan, 6.113 în Uzbekistan, 2.904 în Georgia, 5.116 în Bielorusia, 4.161 în Letonia, 2.536 în Turkmenistan, 1.966 în Azerbaigian, 1.936 în Kirghizia, 1.623 în Lituania, 1.303 în Estonia, 912 în Tadjikistan, 557 în Armenia. [51]

SURSA : http://www.universulromanesc.com/ginta/showthread.php?t=35

Intelectuali români, vă ordon, treceţi Prutul !

„Mişcarea Dacia” propune şi împărtăşeşte un „strigăt” de peste Prut :

 

Reacţia intelectualilor de rasă de peste Prut, inclusiv a ziariştilor, la declaraţiile preşedintelui Traian Băsescu a fost uimitor de univocă şi solidară: toţi l-au acuzat cu pasiune patriotică. Învinuirile au curs gârlă, ca la comandă, ele completând întreaga „grilă” a deontologiei anti-Băsescu – de la muşcături intelectuale rafinate până la afirmaţii „curajoase” despre aceea că şeful statului român este „amicul lui Hitler” ori sugestii mojiceşti deschise de a-l băga pe Băsescu la balamuc…

Eu sunt boier mare, ei sunt nişte proşti

Constat acest lucru fără intenţia de a intra în polemică cu ei sau de a le da note – nici nu are rost, deoarece, presupun, aceştia nu mai au timp ca să-i intereseze şi punctul de vedere exprimat de un oarecare „rus” din Basarabia. Subliniez din start că ceea ce urmează mai jos exprimă un punct de vedere personal, subiectiv, fără pretenţii de a fi adevărul în ultimă instanţă, iar vorbind despre intelectualii români nu generalizez, ci mă refer doar la cazuri concrete, fără a da numele autorilor. Cred că, în legătură cu acest subiect, e perfect aplicabilă opinia lui Andrei Pleşu, care scrie că „nu se poate readuce în scenă delictul de opinie. A fi pro-Băsescu e la fel de îngăduit ca şi a fi anti-, cu condiţia să nu ai alte motivaţii în afara convingerilor personale”. Subscriu acestei atitudini, dar cu o precizare: a fi „pro-Băsescu” în RM este cu totul altceva decât a fi „pro-Băsescu” în România… La Bucureşti e uşor (la modă) să te „speli pe mâini” şi să nu vezi această diferenţă, afirmând, cum o face un fost ministru de Externe al lui Băsescu, că acesta, chipurile, prin declaraţia sa „a renunţat fără remuşcări la stima a zece intelectuali… în schimbul voturilor a 1000 de creduli de ocazie, fie ei naţionalişti, habarnişti, frustraţi, naivi sau lipsiţi de educaţie”… Ca să vezi, zece intelectuali „de rasă” contează mai mult decât 1000 de proşti care votează!.. Mentalitate europeană… ca a vornicului Moţoc, cel care-i spunea domnitorului că el e boier mare, iar cei mulţi sunt nişte proşti şi-l sfătuia să dea cu tunul în ei…

O istorie îndepărtată sau „o gravă problemă a prezentului”?
…Îi amintesc fostului domn ministru că numai în RM numărul de voturi date lui Băsescu a fost cu mult mai mare de 1000, iar a-i cataloga pe toţi românii de aici care au votat cu Băsescu drept „naţionalişti, habarnişti, frustraţi, naivi sau lipsiţi de educaţie” este cel puţin mai mult decât lipsă elementară de… educaţie. Dacă marii intelectuali români de la Bucureşti ar fi avut interesul să ştie ce reacţii au provocat declaraţiile lui Băsescu la Chişinău, ar fi fost mai atenţi în formulări şi atitudini. Aici, la Chişinău, „naţionaliştii şi habarniştii” au reacţionat nu atât la cele spuse de către Băsescu despre regele Mihai, cât la declaraţia sa că, dacă ar fi fost în locul mareşalului Antonescu, ar fi dat ordin ostaşilor să treacă Prutul. Şi e absolut firesc, deoarece pentru noi evenimentul evocat de Băsescu nu este istorie îndepărtată, ci o realitate încă vie, „o gravă problemă a prezentului”. Asta n-o pot înţelege sau nu doresc să o înţeleagă intelectualii de peste Prut. Am reţinut o singură voce în presa de la Bucureşti, care nu a sunat în unison. Este vorba despre… care a încercat să vadă şi cealaltă parte a monedei în „afirmaţiile impardonabile ale lui Băsescu”. Referindu-se la indignarea Rusiei vizavi de aceste… impardonabile afirmaţii („Asemenea bravade neruşinate, care justifică agresiunea fascistă şi profanează memoria milioanelor de victime ale nazismului, sunt inadmisibile”), autorul constată, cu mult bun-simţ… istoric: „Ca român, oricât de mult l-ai urî pe Băsescu – şi există destui care l-ar trimite în prima linie la Stalingrad! -, nu poţi jubila în faţa agresivităţii diplomaţiei ruse. Dacă ofensiva venea dinspre Franţa sau Madagascar, mai treacă-meargă, dar românii au sensibilităţi istorice în relaţia cu doi vecini: unul actual (Ungaria) şi altul fost (URSS/Rusia). Nu întâmplător, pe aceste direcţii se dezvoltă, ciclic, şi temele naţionaliste în perioadele electorale”.

Mai citez o remarcă, foarte importantă, în contextual discutat: „Să fim bine înţeleşi: Băsescu a greşit. Dar a greşit în relaţia cu Regele Mihai şi cu istoria noastră, nu cu Rusia şi cu istoria imperiului de la răsărit! Moscova a sărit de fund în sus când Băsescu a spus că, în condiţiile anului 1941, şi el ar fi ordonat trupelor române să treacă Prutul. Ce ar vrea Kremlinul, ca Bucureştiul să spună că Basarabia e pământ rusesc? Dar asta ar fi o uriaşă minciună istorică! De ce nu explică diplomaţii ruşi ai anului 2011 ce căutau trupele sovietice în Basarabia anului 1941? Poate-şi amintesc, totuşi, cum au ocupat, cu exact un an înainte, acest vechi teritoriu românesc. Traian Băsescu ar fi greşit dacă spunea că ar fi ordonat trupelor române să treacă Nistrul, nu Prutul! Şi apoi: de ce continuă Rusia să se identifice cu URSS? Poate se uită totuşi pe hartă şi vede că în prezent nu mai are graniţă cu România, deci nu mai există motive de dispută teritorială. Vecinul nostru de la răsărit şi de la miazănoapte e Ucraina. Sau avem vederi diferite în privinţa Transnistriei, moneda de schimb dată Republicii Moldova de Stalin pentru sudul Basarabiei? Dar ce caută Rusia, cu armată cu tot, pe teritoriul unei ţări independente? Acestea-s problemele grave, cele ale prezentului, nu o declaraţie formală despre evenimente din urmă cu 70 de ani!

Echivalenţa Rusia = URSS am mai întâlnit-o şi la Mihail Gorbaciov, anul trecut, când s-a aflat în vizită la Bucureşti. Ba, mai mult: şi ideea propagandistică a bravei Armate Roşii care a eliberat România de sub sinistra ocupaţie nazistă. Şi Gorbaciov, şi actualii conducători ruşi uită să spună că ne-au eliberat de nazişti ca să ne ocupe ei! Şi că Armata Roşie a făcut României mai mult rău chiar şi decât trupele naziste. Când Rusia, moştenitoarea Uniunii Sovietice, va recunoaşte faptul că ne-a schimonosit istoria (inclusiv prin alungarea Regelui Mihai!), atunci, da, putem să dezbatem şi controverse de genul „trebuia sau nu să trecem Prutul”.

Încă o dată despre frontiere
Repet, această voce este singulară, deoarece majoritatea e uluitor de solidară în a-l taxa pe Băsescu, pornind de la convingerea că astăzi în Europa este imposibil să găseşti un lider ce ar afirma că, dacă ar fi trăit atunci, ar fi mers în război în alianţă cu Hitler. „Nu despre istorie este vorba aici…, zice unul dintre jurnalişti, ci despre prezent”. Despre care prezent? ne întrebăm noi, cei din RM. Despre un prezent din care, dacă punem astfel problema, noi nu mai facem parte şi pentru care cele câteva milioane de etnici români de aici nu mai contează? „Construcţia europeană de după sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial şi din care România face astăzi parte – continuă filozofic şi povăţuitor autorul – a fost gândită tocmai pentru a evita o nouă confruntare. Oricât le-ar părea unora de glorios, un război pentru „recuperarea de teritorii”, vorba preşedintelui, este exclus. Frontierele sunt recunoscute de toţi”. E adevărat, precizăm noi, „frontierele sunt recunoscute de toţi”, dar respectate sunt doar de unii. Germania nu a recunoscut aceste frontiere şi s-a reunificat, Rusia le recunoaşte formal, dar în fapt le contestă în permanenţă, mai păstrând şi trupe în alte ţări suverane, cum e RM, de exemplu. „Liderii politici sunt foarte atenţi când vorbesc despre istorie, ne mai sfătuieşte autorul, tocmai pentru a nu-i deranja pe ceilalţi”. Îndeosebi, pe ruşi, mai precizăm noi. Fireşte, adevărul despre istoria noastră „zgârie urechi sensibile la Berlin, Ierusalim, Moscova şi în alte părţi”, dar acest adevăr trebuie spus fiindcă el nu vizează, cum crede autorul, „câteva voturi de la nostalgicii naţional-comunismului şi de la creierele rase ale extremei drepte”. Acest adevăr este că o parte a poporului român a rămas în afara frontierelor, „graţie” ruşilor pe care suntem sfătuiţi „să nu-i deranjăm”. Dar de ce să nu-i deranjăm, dacă adevărul este de partea noastră?!

Ce zgârie urechile unor intelectuali de la Bucureşti ???
Pentru a nu zgâria urechile unor intelectuali de la Bucureşti nu voi mai întreba dacă mai este Basarabia pământ românesc sau nu. Îi întreb altceva: a existat raptul sovietic din 28 iunie 1940? Dacă intelectualii români care-l atacă pe Băsescu nu cunosc adevărul despre 28 iunie 1940, îmi permit să parafrazez ordinul mareşalului: Intelectuali români, vă implor, treceţi Prutul! Acelaşi autor continuă: „Astăzi ştim ce au însemnat naţional-socialismul şi lagărele de exterminare. Cunoaştem efectele devastatoare pe care războiul declanşat de nazism le-au avut asupra Europei. Ne este cunoscut dezastrul suferit de armata română la Cotul Donului şi pe alte teatre de luptă de pe frontul de răsărit. Ştim şi deznodământul. Poţi să spui azi, cu toate informaţiile la îndemână, că ţi-ai fi aruncat ţara într-o asemenea nebunie?”.
Foarte bine că ştiţi aceste lucruri, dar e grav, e dureros că nu ştiţi ce înseamnă drama a câteva milioane de români care continuă să se afle sub cnutul aceleiaşi Moscove şi care sunt „efectele devastatoare” asupra acestora. Preşedintele Băsescu a îndrăznit să spargă tăcerea şi a spus ceea ce s-au temut să spună toţi preşedinţii României de la căderea comunismului încoace. Şi pentru acest lucru trebuie trimis la balamuc? Aşa cum făceau ruşii pe timpul URSS, când basarabenii riscau să recunoască că sunt români?

Nu îndemn la „un război glorios”
Cu toate că nu îndemn la un război glorios pentru recuperarea de teritorii, cum ironizează cu totul nepotrivit autorul, nu pot să nu amintesc despre exemplul cecenilor şi al sârbilor. Pentru un teritoriu pierdut trebuie să te baţi, fiindcă un teritoriu e cu adevărat pierdut doar atunci când renunţi la el. Ştiu care va fi reacţia la acest articol aici, la Chişinău, cunosc tot inventarul de „argumente” şi acuzaţii – de la „naţionalism jegos” până la „încremenirea într-un proiect paşoptist”. Consider însă că e mai nobil să încremeneşti, ca român, într-un proiect naţionalist, decât să ieşi din el jigodie fără identitate sau cu identitate… cosmică. Înţeleg, România are astăzi o agendă încărcată, înainte de toate, economică. Orice popor însă, orice ţară trebuie să aibă şi o agendă morală. Pun punct aici ca să nu devin patetic şi moralist. Mai există un aspect al acestei probleme – lipsa de reacţie a Chişinăului la acuzaţiile aduse lui Băsescu de către Rusia -, dar subiectul este pentru un alt număr…

Un articol de: Constantin Tănase