Join Us on FACEBOOKVă invit să vă alăturaţi grupului Facebook Mişcarea DACIA, ce-şi propune un alt fel de a face politică!

Citiţi partea introductivă şi proiectul de Program, iar dacă vă place, veniţi cu noi !
O puteţi face clicând alături imaginea, sau acest link




CE AR TREBUI SĂ FIE ŞI NU ESTE TEORIA ECONOMICĂ ACTUALĂ?

Ottobre 10th, 2012 No Comments   Posted in Politica romena

Am plăcerea să prezint pe Silviu Pricope, ca pe o achiziţie de valoare a „Mişcării Dacia” !
Iată una din analizele sale, în perfectă armonie cu Principiile noastre, motiv pentru care a fost adoptată ca DOCUMENT al „Mişcării Dacia” :

CE AR TREBUI SĂ FIE ŞI NU ESTE TEORIA ECONOMICĂ ACTUALĂ?

Creată iniţial de civilizaţia umană ca să răspundă cât mai bine satisfacerii nevoilor acesteia, teoria economică de azi îşi poartă sămânţa răului în însăşi principiile care o guvernează. De aceea, vom încerca să definim în mare câteva din acestea. Pentru cei obişnuiţi cu limbajul discursului economic contemporan, toate acestea vor părea cât se poate de fireşti.

Primul principiu de bază al teoriei economice actuale presupune că dezvoltarea economică continuă şi susţinută, măsurată cantitativ – la nivelul unei ţări – prin volumul produsului intern brut, este calea către progresul umanităţii. Consecinţele acesteia sunt lăsate deliberat la o parte, pentru că la o analiză atentă s-ar descoperi mult mai multe dezavantaje decât avantaje sau oricum, mult trâmbiţatele avantaje ar păli foarte mult în faţa evidenţelor aduse de inconveniente. Analiza responsabilă a acestor neajunsuri este etichetată imediat drept neo-comunism sau anarhism. 

Al doilea principiu de bază al ideologilor economişti este piaţa liberă, neîngrădită în nici un fel de guvern sau de alte ingerinţe externe. Despre aceasta se spune cu aplomb, că produce în general cea mai eficientă şi mai optimă distribuire a resuselor din punct de vedere social, fiind practic reglementată de o lege naturală, cum este aceea a cererii şi ofertei. Însă, cât de libere sunt aceste pieţe se poate vedea din analizele sociologice privind comportamentul indus consumatorilor in general sau de poveştile de succes ale unor finanţişti celebri precum George Soros, care într-un atac speculator asupra lirei sterline a reuşit să învingă Banca Angliei şi să câştige din simpla mişcare a banilor prin intermediul unor tranzacţii financiare aproape două miliarde de dolari. Reamintim că a făcut acest lucru fără a adăuga nici măcar un şurub sau vreun produs fizic pe piaţă şi fără a rezolva vreo nevoie sau trebuinţă economică, alta în afară de simpla goană după profit. 

Al treilea element de propagandă al acestei teorii este globalizarea economică. Conform convingerilor acestor propagandişti, aceasta ar trebui realizată prin înlăturarea barierelor de orice tip din calea liberei circulaţii a capitalului, această circulaţie mai uşoară a acestuia aducând avantajul sporirii concurenţei economice – cu efect benefic asupra consumatorilor –, creând locuri de muncă în zone care altfel ar fi private de acest efect, reducând preţurile de consum şi lărgind opţiunile consumatorilor cu privire la serviciile şi bunurile pe care doresc să le achiziţioneze, şi fiind – cu alte cuvinte – benefică pentru întreaga societate umană.

De asemenea, privatizarea este un alt element de bază al teoriei economice, pentru că prin transferul de funcţii şi valori din mâinile guvernului în cele ale sectorului privat se ameliorează substanţial eficienţa. În accepţiunea economiştilor, responsabilitatea guvernului ar trebui să se rezume la asigurarea infrastructurii necesare producţiei, comerţului şi serviciilor şi la impunerea unui sistem legislativ aplicabil, în ceea ce priveşte dreptul la proprietate şi respectarea contractelor comerciale. 

Chiar dacă sub presiunea şi manipularea la care suntem supuşi de către mass-media, toate acestea ar putea să ni se pară extraordinar de benefice şi demne de atins, trebuie să avem în vedere că ele se bazează pe un set de presupuneri de bază explicite în teoriile neoclasicismului economic. Dintre aceste presupuneri implicite putem enumera câteva: presupunerea că oamenii sunt motivaţi doar de interesul economic, exprimat în primul rând de goana după profitul de natură financiară; presupunerea că acţiunea care aduce cel mai mare profit persoanei sau firmei este cea mai bună pentru ansamblul societăţii; presupunerea că societatea bazată pe un comportament concurenţial este cea mai raţională pentru un individ sau un agent economic, spre deosebire de comportamentul de cooperare care şi-a dovedit falimentul prin experienţa comunistă a secolului XX şi de aceea, este astfel normal, firesc şi demn de încurajat ca întreaga societate să fie construită în jurul acestui tip de comportament concurenţial. O ultimă presupunere de bază a teoriei economice este aceea că progresul umanităţii se măsoară cel mai bine prin intermediul creşterilor valorice a ceea ce consumă membrii societatii, iar nivelurile tot mai mari de cheltuieli din partea consumatorilor sporesc bunăstarea societăţii prin stimularea unei producţii economice mai mari. 

Cu alte cuvinte, voalat, se încearcă acreditarea ideii că oamenii sunt motivaţi în primul rând de lăcomie, iar impulsul de a acumula şi de a consuma cât mai mult reprezintă cea mai înaltă expresie a ceea ce înseamnă să fii uman şi civilizat conducând la rezultate optime din punct de vedere social. Şi mai mult decât atât, este spre binele societăţii să încurajeze, să onoreze şi să recompenseze valorile menţionate mai sus: lăcomia şi spiritul consumerist, fără de care tot acest eşafodaj s-ar prăbuşi ca un castel din cărţi de joc. Rădăcinile acestei probleme sunt foarte adânci, încurajarea acestor valori făcându-se de cele mai multe ori inconştient de întreaga societate, de întreg sistemul educaţional, de mass-media, de o întreagă paradigmă care ne-a acaparat cu totul. 

Toate ideile nobile ale umanismului şi un set de intuiţii realmente valabile au fost răstălmăcite complet formându-se – prin intermediul acestei paradigme socio-economice în mijlocul căreia trăim – o adevărată ideologie fundamentalistă autojustificativă, care preţuieşte cele mai josnice aspecte ale firii umane. În loc de a lupta contra lăcomiei, aceasta e preţuită şi recompensată. În loc de a promova grija pentru resursele noastre naturale limitate şi pentru ecosistemul în care trăim, aceste griji sunt mai degrabă ignorate, ca să nu spunem că uneori acestea nu sunt luate deloc în considerare în goana după profit. 

În anul 1855, una din cele mai cunoscute căpetenii indiene, pe numele său Seattle, căpetenie a indienilor Dwamish, a scris Preşedintelui SUA, Franklin Pierce, o scrisoare ca răspuns la cererea acestuia de a le cumpăra o parte din pământurile tribului său. Aceasta va dăinui mereu ca o mostră de înţelepciune, putând fi considerat pe drept cuvând unul din primele mesaje ecologiste din lume. 

„Cum s-ar putea vinde sau cumpăra cerul ori căldura pământului? Ideea ni se pare stranie. Dacă prospeţimea aerului şi murmurul apei nu ne aparţin, cum le putem vinde?
Pentru poporul meu nu există colt al acestui pământ care să nu fie sacru. Un ac de pin care sclipeşte, un mal nisipos, o brumă întinsă în mijlocul pădurii întunecate, totul este sfânt în ochii şi în memoria celor din poporul meu.” 

Deşi, această ideologie a lăcomiei despre care am discutat denigrează cele mai fundamentale valori şi idealuri ale umanităţii, ea a devenit atât de adânc înrădăcinată în cadrul valorilor, instituţiilor şi culturii noastre de masă, încât o acceptam fără o pune la îndoială. Prin presiunea mass-mediei şi a educaţiei de masă, această ideologie şi-a şlefuit caracterul fundamentalist, transformându-se în dogmă, iar punerea ei la îndoială este răsplătită cu zâmbete ironice, denigrare aducând după sine riscul cenzurii profesionale şi daune carierei celui în cauză (prin încadrarea în categoria neo-marxistilor, neo-comuniştilor sau anarhiştilor), în cele mai multe instituţii economice, guvernamentale şi academice. 

Elemente ale acestei ideologii le găsim pretutindeni în jurul noastru, în societatea în care trăim şi ele joacă un rol profund nociv în formularea a aproape fiecărui aspect al politicii guvernelor noastre.

David C. Korten (David C. Korten – Corporaţiile conduc lumea) aminteşte că în opinia noilor propagandişti ai neo-liberalismului, „reminiscenţele ideologilor marxisti au ieşit acum din scenă, apologeţii acestei ideologii extremiste caută să închidă discuţia, proclamând inevitabilitatea forţelor istorice în favoarea cauzei lor. Ei ne spun că o piaţă mondială liberă, care să lase deciziile referitoare la distribuirea resurselor în seama marilor corporaţii este inevitabilă şi că am face mai bine sa ne concentrăm asupra învăţării modului cum trebuie să ne adaptăm noilor reguli ale jocului. Ei ne previn că cei care vor da înapoi şi nu vor intra in joc vor fi excluşi de la compensaţiile ce vor reveni doar celor care consimt”. 

Astfel, problema viitorului – după cum spun Hans – Peter Martin şi Harald Schumannse reduce la una de tipul “to have lunch or to be lunch”, a avea mâncare sau a fi mâncat. (Hans–Peter Martin, Harald Schumann – Capcana globalizării: atac la democraţie şi bunăstare, Editura Economică, 1999) 

Noua dogmă economică nou creată a fost îmbrăţişată fără discernământ de lumea întreagă cu fervoarea unei credinţe religioase. Cu siguranţă, în lumea în care trăim, credinţa că un PIB mai mare va aduce cu siguranţă o viaţă mai bună este poate mai adânc înrădăcinată decât multe din fundamentele unor religii. Banii sunt singurul criteriu demn de luat în calcul, iar casta preoţiei a „religiei” nou formate este constituită din economiştii care justifică permanent practica sa de promovare a unor politici care adâncesc pretutindeni dezastrul social şi ecologic. După cum spune sociologul australian Michael Pusey, economia a fost redusă la un « scut ideologic împotriva introspecţiei inteligente şi a responsabilităţii civice » şi în cele mai multe universităţi a insuflat studiului economic un element puternic de indoctrinare ideologică. 

Dar aspectul cel mai periculos al acestei ideologii este, pe lângă înjosirea valorilor spiritului uman, acela că ea restructurează instituţiile guvernamentale în moduri care fac din ce în ce mai dificilă rezolvarea unor probleme fundamentale a societăţii, distorsionând scopurile care trebuie urmărite pentru ridicarea calităţii vieţii în general şi promovând paradigme aberante, cum ar fi aceea a „profitului cu orice preţ”. 

Revenind la prima lecţie de economie în care am aflat că ştiinţa economică are rolul de a găsi cea mai eficientă modalitate de a satisface în mod optim trebuinţele economice (nevoile oamenilor) prin folosirea cât mai eficientă a resurselor limitate de care dispunem, nu putem să nu observăm că de aici şi până la presupunerile făcute pentru crearea acestei teorii este o cale lungă care a fost străbătută însă, printr-o simplă trăsătură de condei. În loc să se concentreze asupra scopului pentru care a fost creată (satisfacerea optimă a trebuinţelor economice), teoria economică actuală urmăreşte mai degrabă scopuri politice, decât pragmatice, cum ar fi: creşterea profitului, promovarea globalizării capitalului, creşterea produsul intern brut, a consumului, etc. Scopul iniţial a fost deturnat către anumite mijloace de obţinere a acestuia, aparent fără intenţie, dar dacă vom studia şi înţelege mai bine aceste „noi scopuri” induse societăţii în ansamblu vom vedea şi cui servesc acestea. Întrebarea „qui prodest?” ar trebui sa fie cheia înţelegerii acestor fenomene. Este relativ simplu de văzut că toată această ideologie economică are doar un caracter justificativ al unei stări de fapt: acumularea din ce în ce mai accelerată a prosperităţii globale în mâinile unei elite dominante. 

Cele mai dese acuze aduse celor care atrag atenţia asupra acestor probleme fundamentale şi asupra dezvoltării economice ilogice provin tocmai din partea celor care nu fac nici cel mai mic efort de înţelegere a situaţiei. Aceştia sunt aşa numitele cozi de topor sau idioţi utili, folosiţi de cei care au cu prisosinţă interesul de a menţine o astfel de stare de fapt. Mulţumiţi cu dulcele trai conferit de apa curentă, maşina cumpărată cu împrumut de la bancă şi posibilitatea de a-şi face comod cumpărăturile de la supermarket, aceştia văd aceste semnale ca ameninţări directe la luxul lor personal. Psihologic vorbind, în mod inconştient ei simt, nu că aceste lucruri ar fi nemeritate, ci că ele s-ar cuveni cu mult mai multor oameni, dar teama de a nu pierde ceea ce cu greu au obţinut îi face să-şi astupe urechile, devenind insensibili la orice idee care atentează la paradigma lor dobândită – nu în mod natural – ci prin educaţie. Ceea ce ei nu înţeleg însă, este faptul că paradigma economică actuală nu provine dintr-o lege naturală sau morală, ci din contra, chiar atentează la bunul nostru simţ, la toate legile morale sau naturale cunoscute. Persistenţa în această paradigmă economică greşită provine din teamă, nu din necesitate, aşa cum ar fi normal şi firesc. 

Pentru a nu fi înţeles greşit, mesajul care se vrea transmis nu este unul de natură neo-marxistă sau socialistă. În ciuda tuturor celor transmise anterior, oamenii nu sunt creaţi egali. Nu dispun de aceleaşi calităţi fizice sau intelectuale, nu au dispus sau nu dispun de acelaşi tip de educaţie, nu au avut norocul sau ghinionul să beneficieze de îndrumarea aceloraşi dascăli, nu sunt loviţi în aceeaşi măsură de ghinioane sau noroc. Nu sunt animaţi de aceleaşi idealuri, nu dispun de aceeaşi energie pe care să o canalizeze în atingerea acestora. Nu îşi doresc aceleaşi lucruri, nu cred în aceleaşi idealuri, nu dispun de aceeaşi compasiune pentru semenii lor, şi aşa mai departe. De aceea, nici beneficiile economice nu trebuie să fie egale pentru toată lumea. Egalizarea şi nivelarea aceasta a societăţii ar avea efecte cumplite, iar experienţa comunismului totalitar din secolul trecut este cel mai bun exemplu în acest sens. 

Din toate acestea rezultă că diferenţa dintre ce ar trebui să fie economia şi ceea ce a ajuns în ziua de azi, este o distanţă colosală !!!

Silviu Pricope

Sursa :  http://silviupricope.wordpress.com/2012/10/10/ce-ar-trebui-sa-fie-si-nu-este-teoria-economica-actuala-partea-ii/