Dacia Iluministă

Continuitatea traco-geto-dacică în spaţiul carpato-dunăreano-pontic (8) –OIERITUL ŞI… SAREA–

Aşa cum am promis, voi trata chestiunea CONTINUITĂŢII noastre, pe baza unor elemente ce nu sunt luate în consideraţie de „istoricii lui peşte”, atunci când neagă protocronismul şi dacismul.
Voi demonstra încă o dată, că nu au calificarea necesară de a hotărî singuri trecutul poporului nostru, fiind necesară şi contribuţia altor „specialişti”.
În cazul de faţă mă voi referi la un zootehnist şi un … inginer, în persoana d-lui ing. agronom Stefan Puscasu, doctorand la Universitatea de Stiinte Agronomice si Medicina Veterinara din Bucuresti şi d-lui ing. Gabriel Gheorghe, fondator al grupului GETICA, pe care-i voi cita pentru „chestiunea OIERITULUI ca expresie a Primei Revoluţii Socio-Economice a civilizaţiei actuale”, respectiv pentru „importanţa SĂRII în dezvoltarea societăţii omeneşti”.
Citatele sunt „largi” pentru o susţinere cât mai „profesională”, aşa că … citiţi cu răbdare, deoarece se vor lămuri multe afirmaţii din episoadele anterioare. Cum „Mişcarea Dacia” acordă o mare importanţă trecutului nostru istoric, ne rezervăm dreptul de a cere RESCRIEREA ISTORIEI NEAMULUI, deoarece ceea ce ni se bagă pe gât este INCOMPLET, dacă nu chiar … FALS !!!
Iată ce am selecţionat dintr-un articol al d-lui Ştefan Puşcaşu despre OIERIT :

Este bine stiut ca inca din neolitic (mil. 4-5 î.C.) Peninsula Balcanica constituia un loc foarte propice dezvoltarii agriculturii si cresterii animalelor. Zonele agricole europene se aflau in bazinele mijlociu si inferior al Dunarii. Oile au fost printre primele animale domesticite aici. Cum oile si caprele domesticite aveau nevoie de hrana diferita de cea a omului, acesta a trebuit sa urmeze turmele in cautare de zone unde se gasea iarba din abundenta, apa si umbra (ŞI SARE – adaug eu şi ne lămurim mai jos). Acestea trei sunt elementele fundamentale pentru o turma. Asa a luat nastere pastoritul, considerat printre cele mai vechi ramuri ale agriculturii.
………………………..
Din oaia carpatină provin cam toate grupele de rase de oi din Europa Centrala si de Est, din Balcani si din jurul Marii Negre, pana in Georgia. Concret, din oaia scito-dacica au rezultat patru grupe: grupa valaha (Zackel), care nu e altceva decat ţurcana, grupa ruda si carnabat, tigaia si valaha cu coarne in tirbuson sau ratca. Tot din oaia straveche scito-dacica s-a desprins si oaia veche, spaniola, din care provin rasele de oi din tarile nordice si occidentale.
Turcana este oaia din interiorul Carpatilor. Hasdeu spune ca turcana este cuvant vechi dacic, ce insemna “oaie, capra”.
Turcana este o oaie rustica ce are si astazi, dupa cateva mii de ani de evolutie, aceeasi conformatie, aceeasi rezistenta la boli, cat si aceeasi grosime si lungime a firului de lana. Dar si oaia tigaie este veche, ea este prezenta, de pilda, pe monumentul de la Adamclisi, deci ea exista in Dobrogea acum doua mii de ani. In schimb, imbracamintea dacilor de pe Columna lui Traian prezinta ciucuri lungi, care nu pot proveni decat de la turcana. Turcana este oaia de munte, cu lana aspra, care nu se imbiba de apa atunci cand ploua, iar tigaia e subcarpatica si are lana semi-fina.
Fabuloasa poveste a oilor romanesti
Si ratca este veche, insa aria ei de raspandire este restransa, doar in Muntii Banatului. In plus, ea nu rezista la deplasari lungi sau la pendularea sezoniera si din acest motiv este mai putin cunoscuta.
In aromana, aruda inseamna “lana fina”, deci ruda este tot o tigaie. Unii o considera o rasa aparte, altii nu. Este numita ori “ruda romaneasca cu cap negru”, ori “tigaia romaneasca cu cap negru”. Denumirea oficiala este “oaia cu cap negru de Teleorman (carabasa)”.
………………………………
La noi au fost conditiile climatice cele mai propice pentru domesticirea oii. Nordul era inca sub gheturi, calota glaciara cobora pana in Nordul Italiei, acoperea Germania si mare parte din Polonia, ca sa nu vorbesc de tarile nordice. In schimb, in Carpati, au fost conditii foarte bune pentru aparitia pastoritului.
Din acest nucleu carpatin, stramosii nostri s-au extins spre rasarit, pana in teritoriile actualelor tari Rusia si Ucraina – pe tot tarmul nordic al Marii Negre, pana la Marea de Azov. Spre nord, pana in Slovacia si Polonia, adica pana unde le-a permis clima si relieful. Spre vest, in Ungaria, Elvetia, Istria, Italia, cu aria reto-romana, dar poate si cu alte zone, si ramane deschisa discutia cu oaia spaniola. In sud-est, in Serbia, apoi in sud, in actualele Bulgaria, Albania, Grecia si spre sud-est, in Turcia.
Prin aceasta “colonizare” se explica multimea de toponime romanesti din toate zonele mentionate. Asa se explica asemanarile lingvistice greu de explicat altfel, precum si urmele de traditii autentic romanesti. Iata un exemplu: in Bosnia-Hertegovina, pastorii nostri au gasit locuri bune de pastorit, iar cand au venit slavii peste ei, s-au refugiat in munti. Si asa, avem acolo muntele numit Durmitor. Si asa peste tot pe unde au ajuns, au dat nume locurilor. In zonele mai deschise, aceste toponime nu s-au mai pastrat, caci s-au perindat mai multe neamuri. In cele mai greu accesibile, mai ales in munti, ai surpriza sa gasesti in toate aceste tinuturi nume stravechi romanesti.

Exista scenele de pe Columna lui Traian si Monumentul de la Adamclisi, unde apar oi in repetate randuri, dar se poate vedea in unele scene si imbracaminte facuta din lana oilor – un soi de paturi cu ciucurasi, purtate de daci ca mantii. Si astazi, unii ciobani, cand se duc cu oile, isi pun pe umeri o simpla patura aspra. Exista si dovezi arheologice, cum e foarfecele pentru tuns oile, descoperit in cetatea dacica de la Capalna, apoi oasele de oi descoperite intre ofrandele aduse de daci zeilor. Asta se facea in special primavara, cand incepea anul agricol. In concluzie, nu exista nici o indoiala ca oaia ocupa un loc foarte important in viata dacilor.
În trecut carnea se consuma in cantitati mult mai mici decat acum. Baza alimentatiei o constituiau laptele, branza, cerealele, legumele si fructele. Oaia era oricum mai usor de crescut decat vaca si era foarte productiva. La fel si capra. Carne se consuma mai rar, la sarbatori, cu anumite ocazii, si cel mai adesea avea rol ritualic, caci animalul era sacrificat pentru zei. Din pacate, astazi ne-am indepartat de modul de alimentatie sanatos al stramosilor nostri, printr-un consum excesiv de carne.
Nicolae Iorga spunea ca “am cucerit teritoriu cu oile”. Cele mai vechi modalitati de crestere a oilor sunt nomadismul si transhumanta. In cazul nomadismului, pastorii si oile pribegeau toata viata in cautare de pasuni, neavand o asezare stabila, pe cand in cazul transhumantei, pastorii se intorceau iarna sau in anul urmator la asezarile lor. Cum oile se inmulteau repede, era mereu nevoie de pasuni noi, si asa au inceput deplasarile cu turmele, nucleul de plecare constituindu-l Muntii Carpati.
Asa au ajuns ciobanii romani in Alpi! E o explicatie plauzibila, pentru ca asemanarile lingvistice cu aria reto-romana nu se datoreaza doar elementului latin, ci merg mult mai in adancime, la substratul prelatin. De pilda, in dialectul sursilvan din Alpi la miel se spune “tschutta”, iar al nostru “ciuta” e recunoscut ca fiind cuvant dacic. In friulana, la oaia care nu fata i se spune “sterpe”, exact ca in romana, unde “sterp” e cuvant dacic, inrudit cu albanezul “shterpe”, care inseamna acelasi lucru.
Triburile aromanilor care au ajuns in Macedonia greceasca si in Thesalia au adus cu ei rasele vlahiko, thaki (un fel de kivirgic), precum si rasele din grupa ruda (carnabat), sarakatsaniko, care este karakachan-ul saracacenilor si cutovlahilor din sudul Rodopilor, iar in restul Thesaliei, karagouniko, rasa de oi a karagunizilor.
Aromanii erau inconjurati din toate partile de straini si de aceea si-au dezvoltat un puternic spirit de casta, conservator. Si-au protejat si perpetuat cu multa grija traditiile, din tata in fiu. Iata, de pilda, carlibana, care este toiagul pastorului la aromani, are sculptat in capat stindardul dacic. E un lucru extraordinar, ramas din vremea dacilor. Carlibana era un fel de sceptru al sefului familiei.
In unele dialecte italiene exista cuvinte foarte asemanatoare cu cele din “stocul” dacic. De pilda, in graiurile din Valle d’Aniene, la est de Roma, la tap se spune “tzappu”. Ceea ce inseamna ca e posibil ca inainte de venirea triburilor italice in zona sa fi existat legaturi stranse cu Dacia si cu Balcanii. Daca ar fi sa incercam o recapitulare, am putea spune ca in Carpati este nucleul pastoritului european.

Vechimea pastoritului la romani si, am putea spune, primordialitatea lui la romani, caci mai toate neamurile din partea asta a Europei de la daci au invatat pastoritul, se vede si din balada populara Miorita, care nu este atestata decat la romani si aromani.
Nu numai ca nu este atestata in alta parte, dar la noi au fost numarate 930 de variante! Theodor Sperantia afirma in 1914 ca Miorita este un rest din cultul dacic al cabirilor. Cred ca si jocul arhaic “Capra” este la fel de vechi.
Originea conflictului din Miorita pare sa oglindeasca tot aceasta expansiune a pastoritului. Este stiut ca intre pastori se iscau frecvent conflicte din pricina pasunilor. Toti erau in cautare de pasuni bune, pentru a avea oi mai mandre si mai “ortomane”. Da, Miorita contine, pe langa alte multiple semnificatii, si amintirea sau dovada acestui proces de extindere a pastoritului dinspre Carpati spre teritoriile invecinate.

Oaia a reusit, in decursul timpului, sa scape de foamete atatia si atatia oameni, iar pastoritul este atat de adanc inscris in existenta si traditiile noastre, incat putem spune ca este insusi sufletul poporului roman. Fara pastorit, nu mai suntem noi insine. Putem spune intr-un fel ca daca piere pastoria, va “pieri” si Romania.

……………………..

Şi acum, iată ce scrie d-l Gabriel Gheorghe despre SARE :

Sarea si un crampei de istorie

România este spatiul cel mai favorizat de pe glob, atît în ce priveste cantitatea de sare, cît si calitatea sarii si mai ales prezenta unor masive de sare la suprafata solului.
Ca un corolar al fiziologiei umane, viata de tip uman nu a putut aparea decît într-un spatiu cu surse de sodiu la îndemâna. În Europa nu a existat decît un singur astfel de spatiu, cel Carpatic, leaganul civilizatiei europene.
Înca din Neolitic în curtea fiecarui taran exista un bolovan de sare pe care, când se-ntorceau de la câmp, vaca, oaia etc. îl lingeau, luându-si ratia de sodiu pe care le-o cerea organismul. Când plecau în transhumanta cu turmele de oi, la iernatic, ciobanii carpatici duceau cu ei, pe magarusi, cantitati suficiente de sare pentru ei si pentru oi, ca sa le ajunga pîna-n primavara, pîna la revenirea acasa, în Carpati, singura sursa de sare la suprafata în tot spatiul transhumant pericarpatic.
Am retine atentia asupra unui fapt deosebit de important pentru istoria Europei care n-a fost înca mentionat: au existat salase ale pastorilor valahi în spatiul din Nordul Marii Negre, pîna-n Caucaz, în Peninsula Balcanica, pîna la Marea Egee si Marea de Marmara, în Iliria si Panonia, pîna la Marea Adriatica, de unde primavara turmele reveneau în Carpati. În toate spatiile circumcarpatice mentionate mai sus nu exista sare la suprafata, de aceea, la fiecare plecare, în transhumanta, toamna, pastorii luau cu ei sarea trebuincioasa pîna la revenirea în Carpati, în solnita Europei.
Nu exista, si nu era posibila, o transhumanta inversa, din aceste zone adiacente spre Carpati, pentru ca nimic nu putea veni din zone fara sare, unde, înainte de stabilirea unor drumuri ale sarii, pentru aprovizionarea continua cu sare, nici oamenii, nici animalele lor nu puteau dainui.
Oaia a fost domesticita, în Spatiul Carpatic, înca în Mezolitic, cu circa 10 000 ani în urma, de unde s-a raspândit prin astfel de pendulari periodice, la început, neaparat cu samarii doldora de sare carata pe magarusi.
Necesarul minim de sare este stabilit astfel, în lucrarile de specialitate: 1g/zi la copii sub un an, 10 g/zi la cei între 1 si 14 ani, 25 g/zi la adulti, la munca usoara, si 35 g/zi la munca grea, în zona temperata.
Cifrele medii de consum de sare variaza de la tara la tara. În practica rezulta o cantitate medie de cca 7,5 kg/an.persoana.
Pentru animale sînt necesare: 10-30 g/zi de vaca care de lapte (în ultima vreme se prefera furaje sarate), 7-15 g/zi de oaie, 5-10 g/zi porc etc.
În industria alimentara se folosesc: 2-2,5% sare la unt si margarina, 1,75-3,25% la brânzeturi, 1,5-2% la legume conservate, 3-20% la legume murate, 2-6% la mezeluri si carne conservata, 10-30% pentru conservarea pestelui etc.
Din cifrele de mai sus (12) rezulta ca pentru existenta fizica (!) a oricarui grup uman sînt indispensabile mari cantitati de sare..
De asemenea, trebuie retinut ca, pîna la aparitia frigiderelor, mari cantitati de sare erau folosite pentru conservarea alimentelor.
Eminentul antropolog român Dr. Dardu Nicolaescu-Plopsor, într-un interviu (v. “Magazin” nr. 33 din 13 august 1983, p. 7) arata: Sarea a fost dintotdeauna folosita de om în alimentatie. O dovada indirecta a acestei supozitii o constituie, dupa unii oameni de stiinta, faptul ca asezarile omenesti cele mai vechi se regasesc, de regula, pe vai si NUMAI ÎN APROPIEREA IMEDIATA A UNOR MASIVE DE SARE.
Aceasta mentiune a regretatului Dardu Nicolaescu-Plopsor, referitoare la asezarile umane din Carpati, coincide pâna la idetitate cu relatarile lui Herodot (sec. V î.e.n) care, în Cartea IV § CLXXXI – CLXXXV, pomeneste diverse populatii vietuind lânga un deal de sare si un izvor de apa.
În interviul citat, Dardu Plopsor continua: Asemenea constatari au îndemnat o serie de cercetatori sa avanseze ideea ca, în procesul evolutiei hominizilor spre om, consumul de sare ar fi jucat un rol important.
Într-adevar, în aria Culturii Cucuteni (mileniul IV î.e.n), între asezarile neolitice de la Tîrpesti si Tolici, în padurea Toliciului, s-au descoperit cîteva izvoare de apa sarata, cunoscute si folosite înca în Precucuteni III. Descoperiri asemanatoare s-au facut si în alte zone ale Culturii Cucuteni, dar si în Cultura Cris (cca 5000 î.e.n.). Pentru surse a se vedea Revista “Getica”, 1-2/1992, p. 56.
În acest context, nu trebuie sa mire ca cele mai vechi urme materiale (diafize de tibie si de femur apartinînd unui hominid) de acum cca 1 800 000 – 2 000 000 ani au fost descoperite în Spatiul Carpatic, pe malul Lacului Getic, pe teritoriul comunei Bugiulesti, judetul Vâlcea, în punctul numit Valea lui Graunceanu, de catre antropologii români Constantin si Dardu Nicolaescu-Plopsor. Comunicate si atestate la diverse congrese internationale, aceste decoperiri ar putea reprezenta prima statiune australopitecina descoperita pe continentul european, cele mai vechi urme de vietuire umana, din perioada de început a procesului de hominizare, în cea mai timpurie etapa din istoria omenirii, prepaleoliticul.
Viata umana nu a putut aparea decît într-o zona cu sare la îndemâna. Spatiul Carpatic reprezinta un astfel de loc priviligiat natural. Între toate zonele lumii, Spatiul Carpatic se bucura de cea mai mare densitate de resurse de sare: peste 300 masive de sare, de calitate deosebita, usor de exploatat, unele fiind chiar la suprafata solului, sub forma unor munti (dealuri) de sare. În afara acestor peste 300 masive de sare, situate pe ambele versante ale Carpatilor, în Spatiul Românesc se mai gasesc peste 3 000 de izvoare sarate (Dr. I.P. Voitesti, 1920) si numeroase lacuri sarate (Amara, Razelm, Lacul Sarat etc.).
Mama noastra ne-a spus ca, în copilarie, dupa primul razboi mondial, în comuna Pietricica, judetul Bacau, luau, cu galeata, apa sarata, dintr-o slatina, cu care gateau mâncarea.
Începînd din mileniul VI î.e.n. are loc o explozie demografica, iar apoi o înmultire permanenta a populatiei, astfel ca oamenii au trebuit sa se raspîndeasca, sa traiasca si în zone lipsite de zacaminte de sare.
Dependenta de sare fiind fiziologica, naturala, a facut ca aceasta raspîndire a populatiei sa fie conditionata de asigurarea aprovizionarii continui cu sare a populatiilor care roiau din Spatiul matca. Asa s-au dezvoltat stravechile drumuri ale sarii care pleaca din Carpati, radial, în toate directiile: spre sud, spre vest, spre nord, spre est, ca o Roza a vînturilor. De-a lungul acestor drumuri au aparut noi si noi asezari omenesti, din ce în ce mai departate de sursele de sare.
Un astfel de drum pornea de la salina Slanic, trecea prin Bucuresti, unde a si ramas o artera care poarta numele Drumul sarii, traversa Dunarea si ajungea pîna la Bosfor.
Transportul la distante din ce în ce mai mari nu era scutit de dificultati si de pericole, riscuri care trebuiau platite. De aceea, sarea era scumpa, ajungînd în unele momente, în anumite zone, moneda de schimb. Din aceasta situatie s-a nascut expresia a fi (prea) sarat = a fi (prea) scump, referitor la un bun, o marfa. De asemenea, avem expresia daca se varsa sare iese cearta, justificata numai de raritatea si pretul ridicat al sarii în acele timpuri.
Fiind un produs de mare pret, sarea facea parte, în unele zone, dintre produsele care se aduceau ca daruri la altarele diverselor divinitati.
Pe masura îndepartarii oamenilor de sursele naturale de sare ia nastere un comert deosebit de prosper cu sare, ca aliment de stricta necesitate. Rolul sarii în istorie a fost crucial: Venetia s-a dezvoltat, la-nceput, datorita comertului cu sare si a purtat razboaie ca sa nu piarda monopolul comertului cu sare, iar Londra si Hamburgul s-au dezvoltat în legatura cu comertul cu sare.
Dardu Plopsor sustinea ca, la Geti, sarea era considerata ca având însusiri mitico-magice, asa-zisele fructiere dacice nefiind altceva decît recipiente rituale pentru sare.
Asupra însusirilor mitice lucrurile sînt neîndoielnice. J.J. Ehrler (13. p. 46) scrie: Juramîntul (românilor) se depune pe APA, PAINE si SARE (subl. ns.), deoarece se stie ca românul – odata ce a jurat pe acestea – îndura mai degraba tortura si îsi da viata decît sa declare ceva sau sa-si tradeze complicii, asa dupa cum s-a întâmplat în mai multe rânduri. Este vorba de un juramînt sacru!
În Calus, un ritual preistoric atestat numai în România, o datina multimilenara în legatura cu o zeitate zoomorfa (CALUL), în Cercul sacru se depun pentru a fi vrajite de Calus, numai produse – simboluri ale alimentatiei – ale Spatiului Românesc: DROB DE SARE, seminte, dar numai din plante care cresc în Spatiul Carpatic din stravechime: grâu, mei, orz, ovaz, secara, niciodata porumb (Ion Ghinoiu, Calusul, comunicare prezentata la S.C.{. GETICA, la 19 iunie 1993).
Aspectul magic este foarte raspîndit: sarea se foloseste în diferite descântece si în talismane, pentru vindecarea unor boli (14, p. 19, 84, 202, 245, 247, 376, 384, 388, 393).
Ca simboluri ale alimentatiei, ale conditiilor minimale de existenta, la Români, si numai la Români, oaspetii dragi erau si sînt primiti cu pâine si sare, în semn de prietenie si de ospitalitate.
Doua forte ocîrmuiesc lumea: Foamea si Dragostea (Schiller). Foamea era conditia de existenta a insului, dragostea a speciei. Ca specia sa subziste trebuie ca insii care o compun sa-si asigure, în primul rând, existenta individuala. De aceea, alimentatia, simbolurile ei, reprezenta o constanta existentiala care-i jaloneaza insului si, indirect, speciei, viata, de la nastere la mormînt. Nimic nu se facea fara rost în momentele de început ale existentei umanitatii ca si pe tot parcursul evolutiei sale, pîna de curând, la aparitia asa-zisei societati de consum. În antecedentele sale omul a depins de natura si a colaborat cu ea, într-un proces, el însusi, natural. Viata nu era usoara, iar omul era format si pregatit pentru lupta zilnica a vietii. De aici totul, în existenta sa, decurgea si se înfaptuia sub imperiul necesitatii, moasa oricarui act constient din lunga istorie a umanitatii.
Când, azi, constatam ca numeroase popoare europene, ne referim la cele care ne-au lasat mentiuni în acest sens, îsi revendica originea Carpatica (spanioli, francezi, englezi, danezi, scandinavi), iar pentru altele, daca nu gasim aratari ale lor, directe, ne vorbesc documentele de diverse feluri, tot scenariul de desfasurare al acestei evolutii îsi are temeiul în conditiile mai usoare, mai favorabile pentru viata oferite, în mod natural, de Spatiul Carpatic, una din acestea fiind aceea ca a reprezentat, milenii în sir, solnita Europei.
…………………………………………………….

Domnilor „istorici ai lui peşte”, înainte de a scrie Istoria Neamului pe bază de „documentele altora”, căutaţi să cunoaşteţi poporul din care proveniţi… dacă proveniţi !?!?

Despre Continuitatea traco-daco-getă în spaţiul carpato-dunăreano-pontic (1)

De trei ani mă tot ciocnesc cu diverşi indivizi pe teme daciste şi asta nu deoarece „îi caut”, ci deoarece mă caută ei pe mine, când citesc numele mişcării. Ba unii se introduc în mişcare ca un adevărat „cal troian” … unii din prostie, alţii din… interes.
„Caii de bătaie” ai denigratorilor dacologiei sunt:

1. „Barbarismul” societăţii traco-geto-dacice.
2. Lipsa atestării limbii traco-geto-dacilor.
3. Lipsa atestării CONTINUITĂŢII (mileniul întunecat), deci negarea „rădăcinii traco-geto-dacice a poporului român”, bătându-se monedă pe „influenţa popoarelor migratoare” asupra formării poporului român şi a limbii române.

În continuare o să mă dedic explicării unui concept care poate explica în mare măsură, nu numai „lipsa atestărilor”, ci şi „felul nostru de a fi… NECIVILIZAŢI”.
Afirm în acest context, că românii de azi sunt urmaşii traco-geto-dacilor, CONTINUITATEA noastră fiind asigurată de „CIVILIZAŢIA DE TIP SĂTESC/TRIBAL”, favorizată de :
1. CADRUL NATURAL specific spaţiului carpato-dunăreano-pontic, caracterizat de : munţi falnici, păduri de nepătruns ce acopereau aproape întreg teritoriul şi ape multe şi bogate cu văi adânci uşor de controlat, ce au format o adevărată CETATE FORTIFICATĂ NATURAL, propice SUPRAVIEŢUIRII/CONTINUITĂŢII.
2. RESURSELE NATURALE de o varietate excepţională, începând cu… SAREA a cărei importanţă puţini o sesizează şi terminând cu terenurile şi apele favorabile oricărei activităţi agricole, silvice, piscicole, pomicole, sau zootehnice.
3. O CONCEPŢIE DE VIAŢĂ moştenită din negura veacurilor, potrivit căreia „omul este parte a Naturii”, ci nu stăpân al acesteia, motiv pentru care singurele legi care guvernau societatea erau LEGILE NATURALE, chemate uneori Legile Belagine, Legile Frumoase, sau Legea Pământului. Aşa se explică „lipsa fricii de moarte” la înaintaşii noştri… ei ştiau că moartea „e ceva natural”! Tot aşa se explică „respingerea futilului”, cu concentrarea pe „supravieţuirea cu mimimul efort” şi pe „libertate”, pentru care se mergea până la „sacrificiul suprem” cu liniştea celui care ştie că tot acolo ajunge, cu atât mai mult, dacă sunt „alterate” aceste două exigenţe. Aşa se explică şi „dezinteresul pentru Material” şi „interesul pentru Spiritual”, precum şi afirmaţia că „dacii erau cei mai viteji şi mai cinstiţi dintre traci”.
4. OCUPAŢIA DE BAZĂ a străbunilor noştri care era… OIERITUL, ce presupune traiul în strânsă legătură cu Mediul Înconjurător, cicluri naturale de transhumanţă, izolare faţă de alte comunităţi şi simplitatea vieţii cotidiene determinată de desele schimbări de ambient. Această activitate este prevalent montană/sub-montană, ceea ce ne determină să considerăm că leagănul poporului român se află în zona montană şi sub-montană, aceea care a asigurat supravieţuirea/continuitatea Naţiei. Şesurile , podişurile şi văile largi au fost „terenuri de penetraţie a intruşilor”, care pe alocuri au reuşit chiar să-i înlăture/asimileze pe autohtoni. În paralel cu oieritul, se lucra lemnul, lutul şi metalele şi se practica o „agricultură de subzistenţă”.

Scurtă trecere în revistă a evoluţiei societăţii în spaţiul carpato-dunăreano-pontic de-a lungul mileniilor

Învitându-vă să ţineţi cont de cele expuse mai sus, o să încerc să-mi exprim opiniile în acestă chestiune.
Nu o să mă afund prea mult în „negura vremurilor” pentru a explora temeiul teoriilor despre „civilizaţiile necunoscute încă”, ci o să pornesc în a prezenta viziunea mea de la momentul COMUNEI PRIMITIVE/GENTILICE.

Marija Gimbutas afirmă pe bună dreptate că în acea perioadă, Matriarhatul caracteriza societatea omenească, aducând ca probe Cultura Cucuteni, care abundează de reprezentări sacre feminine. În aceea perioadă, datorită abundanţei spaţiului vital şi deci şi a resurselor, „cultura războinică” nu apăruse încă, dovada fiind mormintele din care lipseau cu desăvârşire armele. Rolul femeii era justificat de primordialitatea maternităţii, creşterii prolei, conducerii treburilor casnice şi pregătirii hranei, în vreme ce bărbaţii erau mai mult în afara satului/tribului, pentru vânătoare, activităţi agricole, conducerea turmelor, procurarea lemnului şi a altor materiale, etc.
Prima „revoluţie” se produce când acest spaţiu vital se aglomerează datorită creşterii demografice, născându-se „competiţia”. Atunci intră în rol elementul masculin, care treptat se pune în fruntea societăţii.
Tot Marija Gimbutas afirmă că „leagănul civilizaţiei europene” este în bazinul inferior al Dunării şi nordul Mării Negre.
Dar nu trebuie uitat, că mult timp înaintea ei, Nicolae Densuşianu scria acelaşi lucru în „Dacia Preistorică”, pentru ca astăzi o grămadă de nărozi să-l derâdă !?
Tot înaintea Marijei Gimbutas, colectivul de istorici ai Universităţii Cambridge, publica „The Cambridge History of India” (1922), unde se afirma că bazinul Dunării este „leagănul civilizaţiei euro-indiene”.
Să nu-mi spună mie cineva că pustiurile din jurul Tigrului şi Eufratului erau locul ideal pentru deavoltarea unei „civilizaţii primordiale” !?!? Orientul Mijlociu nu are caracteristicile unui „Spaţiu Vital Primordial”, mai ales pentru… CAUCAZICI/ARIENI (o zice şi numele) !
Explicaţia acestei localizări este simplă :
După ultima glaciaţiune, gheţarii din nordul Europei se topesc treptat, clima temperată favorizează supravieţuirea şi deci explozia demografică, mai ales pe văile apelor. Cum Dunărea este „cea mai cea din Europa”, oferind „condiţiile cele mai prielnice”, are loc o explozie demografică ce duce la migrarea treptată a „surplusului”, mai întâi spre Est şi Vest, iar mai apoi spre Nord. Aşa s-ar explica limbile romanice, slave şi germanice. Confirmarea acestei evoluţii este Lepenski-Vir/Schela Cladovei, unde s-au descoperit cele mai vechi urme de civilizaţie umană (mil. 6-7 î.C.).
Aceşti migratori au fost primii care au răsturnat Matriarhatul, deoarece în mişcarea lor au întâlnit alte populaţii, cu care au intrat în „competiţie pentru spaţiu vital”. Locul unde Matriarhatul a rezistat cel mai mult a fost „spaţiul originar”, aşa explicându-se existenţa… Amazoanelor în nordul Mării Negre.
În spaţiul carpato-dunăreano-pontic, putem vorbi deci despre o perpetuare a „non-violenţei” în vremuri când începuse deja „cultura războinică”.
Această „cultură războinică” a determinat apariţia „culturii urbane”, caracterizată de „localităţile fortificate” ca „centre de control” a populaţiei şi teritoriului.
Odată cu apariţia „cetăţii/urbei” se impune „consemnarea relaţiilor inter-umane” şi astfel se trece de la „cultura orală” la … SCRIERE.
O paranteză despre SCRIERE :
La început a fost … GÂNDUL, care pentru a fi împărtăşit, a dat naştere VERBULUI. Pentru „consemnarea Verbului” s-a apelat la SCRIERE.
Dacă facem o „analiză calitativă” a acestor trei noţiuni, observăm că GÂNDUL este cel mai pur şi nu poate fi „echivoc”. VERBUL deja poartă în sine „sămânţa denaturării”, motiv pentru care la mare cinste erau în Grecia antică ORATORII, care „erau meşteri în ale Verbului”. SCRIEREA este cea mai „vulnerabilă denaturării”, devenind în timp „principalul mijloc de manipulare în masă”.
Am citit undeva : „Cuvântul Scris îşi pierde a treia dimensiune (a Verbului), devenind bidimensională”. Nu cumva GÂNDUL are … patru dimensiuni ??? … aş zice chiar aşa ! Imaginaţi-vă în câte feluri se poate exprima VERBAL cuvântul „mama” şi o să pricepeţi că nici semnele de punctuaţie nu sunt suficiente pentru a le „transpune în SCRIS” !!!
Iată deci cum prin SCRIERE, reuşim să „consemnăm”, dar este evident că nu cuprindem toate dimensiunile, dându-se naştere la INTERPRETĂRI DIFERITE în funcţie de… CITITOR !… apoi apar COPIERILE/TRANSCRIERILE care pierd (uneori în totalitate) „mesajul iniţial” … cu sau fără voia „scriitorului” !!!
Iată cum un „handicap” al traco-geto-dacilor (lipsa scrierilor) poate deveni o „formă de puritate”, prin perpetuarea (dictată de împrejurări) a „mesajului iniţial”. Sau poate tocmai de aceea străbunii noştri nu permiteau (?) oricui să scrie (când văd azi ce şi cum scriu unii… le dau dreptate !) !?
Să reţinem deci, că SCRISUL apare în „civilizaţia urbană”, pe când în spaţiul carpato-dunăreano-pontic „se rămâne în urmă”, datorită perpetuării unei „civilizaţii rurale/tribale – ORALE”.

Un alt efect al „migraţiei din spaţiul iniţial”, este „competiţia pentru spaţiu vital” care stimulează dezvoltarea la migranţi a unor noi tehnici de luptă, tipologii constructive, scrieri, etc., producându-se ceea ce se cheamă… PROGRESUL. Bineînţeles că „populaţia din spaţiul originar” rămâne din nou în urmă ! Aşa se face că traco-geto-dacii se vor apăra când vor fi atacaţi, cu COASE ŞI SECERE „adaptate” noii întrebuinţări, pe care le numeau ei FALX şi
SICA, nişte „arme neconvenţionale”, curbe şi cu tăişul spre interior. Dar cine sunt cei ce i-au atacat ? Păi majoritatea (începând cu romanii) erau tot „de-ai lor”, care „au făcut un tur mai mult sau mai puţin larg”, s-au mai amestecat pe ici pe colea cu alţii şi au ajuns din nou de unde au plecat !?… bineînţeles că se întorceau mai „progresaţi”, sau altfel spus „mai civilizaţi” (???). Alţii erau numai nişte sălbatici din stepe şi pustiuri îndepărtate, care hălăduiau după mâncare, neştiind ei să şi-o procure singuri. Norocul traco-geto-dacilor, că trăiau răsfiraţi prin munţi şi văi adânci, la adăpostul unor păduri întunecoase şi feriţi de ape dese şi năvalnice, în aşa fel că „noii veniţi” nu puteau decât să vină în haită, să fure puţinul ce omul nu putea să ducă cu el pe creste, sau în codru şi să plece, deoarece ei nu erau obişnuiţi să producă, ci să fure şi să distrugă, motiv pentru care erau folosiţi ca mercenari de unii sau de alţii, până dispăreau de pe scena Europei, ale căror popoare aşa-zis caucaziene/ariene, nu le puteau uita fărădelegile şi îi hăituiau neîncetat. Astfel, popoare de alte rase, venite din locuri îndepărtate, au dispărut unul după altul după hălăduiri de 100-200 de ani, de parcă nici nu fuseseră „spaima Europei” ! Asta a fost soarta hunilor, vandalilor, pecenegilor, cumanilor, etc. Puţinii care au venit cu „gânduri paşnice” au fost primiţi cu ospitalitate şi… asimilaţi. Alţii au venit în număr mai mare şi s-au aşezat pe la şesuri, sau văi mai largi, s-au fortificat, ba chiar s-au şi aliat cu alţii de aceeaşi teapă, sau s-au supus unor „puteri”, care i-au legitimat, cu condiţia să le poarte interesele.

(va urma)